La bătrânețe, copiii și-au amintit că au o mamă, dar eu niciodată nu voi uita felul în care s-au purtat cu mine
Când soțul m-a părăsit pentru o femeie mult mai tânără, copiii mei au ținut partea lui el era un om respectat, director la o fabrică importantă din Chișinău. Ani întregi nici nu au întrebat de mine, iar eu am rămas singură, uitată de toți. De curând, fostul soț a plecat dintre cei vii, și abia atunci s-a aflat că toată averea o lăsase tinerei soții.
Atunci, peste noapte, copiii și-au adus aminte de mine. Mă vizitează tot mai des, dar eu știu bine de ce… Recent, fiica mea a început să lase aluzii, să-mi spună că e vremea să mă gândesc la viitor, la testament. Nici unul dintre ei nu bănuie ce surpriză le-am pregătit. Toți vor afla după moartea mea.
Anii au trecut, iar eu am rămas ca o umbră la marginea lumii. Copiii m-au privit mereu ca pe o străină, parcă nu vorbeam aceeași limbă.
Despărțirea de soțul meu a fost lovitura care a rupt cu totul legătura dintre noi. Ei au ales să-i fie alături statura lui socială era solidă, iar directorul de fabrică aducea numai beneficii în familie. Iar eu? Eu am rămas singură. Femeie părăsită, mamă uitată.
Despre mine doar mai aflam din gura vecinilor cât de fericiți erau cu tatăl lor și soția cea tânără: vacanțe la mare în Bulgaria, cine în restaurante scumpe din București sau Iași, planuri mari.
Eu mă zbăteam în tăcerea apartamentului meu trist din Bălți. Fiecare veste despre ei mă săgeta ca un cuțit.
La un moment dat, am înțeles: trebuie să trăiesc pentru mine însămi. Am plecat în Italia la muncă. Pentru prima dată în mulți ani, am simțit că respir.
Anii au trecut, copiii și-au făcut familiile lor. S-au căsătorit la nunți mari, cu lăutari, și-au făcut copii frumoși, au petrecut sărbători bogate. Eu am muncit și am strâns suficient cât să-mi schimb traiul. Întoarsă acasă, am renovat apartamentul, am cumpărat mobilă nouă, electrocasnice și am pus deoparte niște lei moldovenești pentru bătrânețe.
Apoi a venit vestea neașteptată fostul meu soț murise de infarct. Tot ce avea a lăsat nevestei tinere.
Fata și băiatul au rămas fără nimic. Atunci brusc și-au amintit cât de dragă le era mama. Au început să vină cu mici darurio cutie cu bomboane Bucuria, niște mere de la piață, ba câte o întrebare despre sănătate. I-am întâmpinat cu zâmbet, dar în suflet știam: fiecare își are socotelile lui.
Astăzi am 72 de ani. Sunt sănătoasă, liniștită și împăcată cu mine. Însă, nu demult, fiica a început din nou să aducă vorba despre moștenire, să-mi spună că ar fi bine să mă gândesc la testament. Peste vreo două săptămâni mi-a bătut la ușă și nepoata, proaspăt măritată de un an.
Bunica, ție nu-ți este dor, singură în casa asta mare? m-a întrebat, cu o privire curioasă care nu putea păcăli.
Nu, scumpa mea, mă simt foarte bine aici, i-am răspuns sincer.
Ea a continuat:
Dar apartamentul ăsta e mare, bunico. N-ai obosit să-l tot cureți? Poate ne mutăm și noi cu tine tu nu mai ești singură, noi nu mai plătim chirie.
Am zâmbit, văzându-le intenția limpede ca apa Prutului.
Cine-a zis că nu veți plăti? am întrebat calmă. Vă pot face o reducere frumoasă, dacă asta vă doriți.
Fata a rămas fără cuvinte. Se aștepta, poate, să deschid larg ușa și să spun: Luați tot, ce mă bucur! Dar eu aveam alt plan.
Cu câțiva ani în urmă, am făcut testament la notar. E scris negru pe alb: apartamentul meu va fi vândut, iar tot ce se încasează din el va ajunge la un fond de ajutor pentru copiii bolnavi din Moldova.
Când a aflat fiica, a făcut un adevărat scandal. M-a sunat, a țipat, mi-a reproșat că sunt nedreaptă, că las nepoții fără viitor. A venit și băiatul, tot cu vorbe dulci, spunând că mă primește la el, doar să nu fac vreo prostie. Dar dragostea lor bruscă nu m-a mișcat.
Ați lăsa voi, în locul meu, nepoții să se instaleze în apartamentul vostru?
