Dragă jurnal,
Sânziana! Unde te ascunzi?! Hai, ieși din sub tufișuri! Nu te mai întorci acasă! Mai auzit?! Nu te lăsa să pleci!
O fetiță de vreo cinci ani, ascunsă în desișul de urzici lângă gardul unei căsuțe sătești, stătea pe pământul încălzit de soare, își închidea urechile cu palmele și mormănea ceva pentru sine.
Să o cheme! se spunea în capul meu. Dar Sânziana nu a auzit.
Aș vrea să pot închide ochii și să nu văd femeia înaltă și frumoasă, cu părul prins în coc, care stătea pe treapta casei bunicii. Dar nu pot! Dacă o fac, mă va prinde. Așa s-a întâmplat deja. Atunci Sânziana sa ascuns în spatele cuștii lui Coco, cățelul de pluș, și a rămas mută, chiar a adormit. Sa trezit când a primit o palmă grea, apoi a fost trasă de ureche, de parcă ar fi vrut să-i smulgă și ultima suflare. Durerea a fost cumplită.
Femeia frumoasă nu e mama mea; e mătușa Anca, sora mamei. Nu mă iubește pentru că eu vin din lipsă de tată. Ce înseamnă asta? Nu ştiu încă, dar cred că am auzit-o la Sănică, vecinul. Sănică are deja unsprezece ani, iar el ştie mult mai multe decât mine. El mia spus că înseamnă că nu am pe nimeni. Nu am tată, nici mamă. Am doar mătușa și bunica bătrână. Bunica va muri și eu voi fi luată de mătușă, dar ea nu vrea să mă crească. Am destui proprii copii, a zis ea.
De ce să fiu pedepsită așa?! Mamă! De ce taci? E vina ta! Ai îngăduit pe Nela să se hrănească din podul casei și acum ce fac? Apartamentul nu e de cauciuc! Ne împinsăm cum sarmalele în oală! Eu, soțul, doi copii și mama mea! Toate în două camere! Unde să o punem? Și de ce?
Nu poţi să faci așa, Anca! E copilul tău!
Nu e al meu! Nu lam cerut să nasc! Iar Nela ia spus că nu va avea niciun iubit cu mine! Am făcut ce am trebuit! Nela nu e mai aici, iar băiatul a dispărut ca o fantomă în zori!
Ce a păcătuit copilul în faţa ta?
Nimic! E doar o povară Nu pot, mamă, înţelegi? Nu am forţa! Toţi se întrec în mizerii Nu poţi să-i prind pe ceilalţi! Mă lupt să strâng o monedă în plus, dar tot e în zadar! Întro zi sparg o geamă la şcoală, în alta trebuie să cumpăr blugi noi De unde să iau bani? Am găsit o milionară! Tatăl nu îşi dă de cap! Primeşte salariul şi se duce în bară! Eu, ca să nu rămân fără un leu, lucrez de două ori. El se strâmbă la o singură slujbă, săracul! Și să nu-ţi spun că nu bate pe culcat! Se aşează în cerc și îşi aruncă norocul pentru jumătate de zi, până când şeful nul loveşte pe spate! Apoi se mai duce, se gândeşte puţin. Şi tot aşa! Cum să trăiesc, mamă?
Îmi pare rău, dragă, că nu pot să te ajut Să o laşi pe fetiță la cămin e păcat!
Păcatul nu e al meu, mamă!
Cine ar discuta?
Nu o să pot să o iubesc, mă înţelegi sau nu?!
Atunci nu trebuie! Cel puţin să rămână în familie! Mă ruşinează Ah, Anca Nu ai spus că viaţa ar fi mai uşoară dacă te-ar iubi? Aşa şi ea vrea să fie iubită Sufletul ei e viu
Sufletul Nu poţi să-l hrăneşti cu basme despre iubire dacă e viu! Dacă cere, va cere. De unde să-l iei? Nu-ţi spune. Şi despre iubire nu vorbi prea mult! Timpul când am avut nevoie de el a trecut! Destul! Fata a crescut Să devină înţeleaptă
Am ascultat acea discuţie, ascunsă sub patul bunicii, şi nu am înţeles jumătate. Dar am reţinut aproape totul. Educatoarele din grădiniţă mă lăudau mereu: Are o memorie bună. Aşa că încerc să ascult cu atenţie şi să pot repeta totul cuvânt cu cuvânt!
Sânziana! Cât de mult poţi să strigi?! Dacă nu ieşi acum, vei adormi flămândă! a strigat din nou mătușa Anca de pe treapta casei, dar a plecat repede.
Bunica a început să se lamurească iar din nou, iar gemetele ei au ajuns la urechile mele, chiar dacă gardul şi urzicile erau departe de casă.
Fă ce vrei, flămândă! Cel puţin nu e bătută! ştiau că ştiu de ce am fost luată de Anca. Dimineaţa mia cerut să spăl podeaua şi treptele. Eu am uitat. Când mam jucat, Sănică mia dăruit un maşinuţă roşiatică, dar fără roată. Am fost fericită! Am puţine jucării: o păpuşă veche, Maruşca, căreia bunica ia cusut o rochiţă din şerveţelul de nas, încă nu plângea. Un iepuraş gri cu un singur ochi îl iubesc mai mult decât pe toate. Şi nişte mărgele albastre, cadou de la tatăl mamei. Bunica spunea că la piaţă acela ar valora o bănuţă. Dar mie nu-mi pasă de preţ. Puneam şirul de mărgele pe trepte, şi acolo se transformau în mare, munţi şi dragoni, ca în cartea pe care nuo puteam scoate de pe raft. Bunica nu permitea spunea că aş putea rupe cartea. Ma supăra! Eu nu rupeam niciodată cărţi! Le iubeam, chiar pe cele fără ilustraţii. Încă nu ştiam toate literele, dar trei le ştiam deja. Când le vedeam pe rând în cărţi, mă bucuram enorm. Dacă le recunosc, voi învăţa şi altele. Trebuie doar să încerc puţin.
Seara a căzut ca un covor de întuneric umed peste curte. Țânţarii bâziau lângă ureche şi eu am oftat. Era timpul să plec. Probabil nu-mi vor da mâncare, dar mătuşa Anca a alergat prin curte de câteva ori, ocupânduse de treburi, şi se săturase. Nu mai avea putere pentru mine. Va spune un blestem scurt şi apoi se va opri.
Mam strecurat afară din ascunzătoarea mea şi am păşit spre trepte. Acolo, pe treaptă, stătea mătuşa Anca, cu faţa posomorâtă.
Ai venit? Vai de mine Unde te-ai ascuns? Eşti tot murdară Intră în casă!
Am tras o suflare. Poate nu o va certa azi. Chiar şi adulţii obosesc de strigăte. Mam gândit să mă apropii de bunica, să aşez obrazul pe mâna ei uscată, fierbinte, să aştept puţin. Durerea sar diminua, bunica ar regreta puţin pentru mine. Asta era tot ce conta în ziua aceea: un sărut uşor, un şoptit, cuvinte
Te iubesc, micuţa mea! Te iubesc
Nimeni nu mia spus așa. Mama nu a ajuns să o facă, iar mătuşa Anca părea să nu ştie. Am auzit-o o dată să-l critice pe bunică pentru că vorbea mic cu noi și nu cu fiica ei. Nu iam crezut. Poate că adulţii sunt ciudaţi. Ei ţin minte răul, dar uită de bine. Lam întrebat pe măcar pe mătuşa Anca de ce face aşa. E ca şi cum ai zgâria o rană. Tragi pielea şi din nou doare. De multe ori, până când se vindecă complet Dar dacă continui să smulgi, rămâne o cicatrice. Întrebarea este: de ce? Pentru că mâinile îl zgârie! Aşa bunica se plângea şi mă certa când fac asta. Mă întreb, când nu e iubit, ce doare? Sufletul? Bunica spunea că da. Şi apoi, de ce se zgârie în suflet? Pentru că vrea să se rănească din nou, să simtă ceva. E ciudat
Dacă ar întreba pe mine, aş spune adulţilor ce trebuie să facă ca toţi să fie bine. Bunicii să-i spună mătuşii Anca: Te iubesc! şi să o miluiască, pentru că eu o miluez seara. E atât de simplu! Să o miluieşti! Dar pe mătuşa Anca Săi permiţi bunicii săşi facă treaba Mătuşa Anca e puternică şi foarte deşteaptă! Dar de ce o păcăleşte? Se pare că nimeni nu o iubeşte, niciodată. Poate minte, poate nu. Dar nu ar plânge în noapte dacă ar fi iubită! Eu ştiu, pentru că şi eu plâng Ştiu că dacă bunica nu va mai fi, nici eu nu voi avea pe cineva să mă iubească
Bunica mia mângâiat capul, mia spus cuvintele ei şi ma lăsat să plec.
Hai, copilă! E timpul să te culci!
Obişnuiam să o ascult. Mam întors şi am plecat, neobservând cum bunica îmi făcea semn la spate, şoptind ceva.
Merg pe furiş în bucătărie, sperând că acolo e şi mătuşa Anca.
Ce vrei?
Apă
Multă apă ai, nu? mormăie mătuşa şi îmi pune în față un pahar cu lapte şi o farfurie cu cartofi şi o bucată mare de pâine. Mănâncă! Am încălzit apa. O să o curăţ pe mamă, apoi pe tine. Murdară ca o vrăjitoare!
Mătuşa Anca, trecând pe lângă mine, îmi mângâie capul automat, iar eu, deodată, fac ce miam dorit de mult timp: sar de pe scaun şi îmbrăţiş picioarele ei. Nu pot să ajung mai sus.
Ce faci? strigă mătuşa, speriată, alungândumă. Ce?
Te voi iubi, dacă nimeni nu vrea Pot?
Întrebarea rămâne fără răspuns. Mătuşa Anca plânge şi fuge din încăpere, împingândumă. Dar ştiu că nu e grav. Pot să mănânc liniştită și să beau laptele. Ea va plânge şi se va linişti. Durerea nu va dispărea complet, dar îmi pare că se micşorează puţin. Şi eu ştiu că, dacă chiar puţin, e suficient. Dacă mă gândesc la acea clipă în care bunica stă lângă mine seara, în loc să mă gândesc la rele, gândesc la bine. Poate şi mătuşa Anca va găsi ceva bun în inimă. Când omul se gândeşte la lucruri frumoase, viaţa i se uşurează, chiar dacă alţii îl rănesc.
Mătuşa Anca se întoarce în bucătărie, umple un lighean cu apă caldă şi mă spăl. O face în linişte, fără să ţipe. Şterge mână cu un burete ciudat, uşor, nu cum făcea altădată.
Du-te! Culcăte. E târziu!
Un ordin scurt, şi eu expir. Mă pot duce în camera mică, unde stă patul, să mă ascund sub o pătură uşoară, să îmi odihnesc capul şi să vorbesc încet cu mama. În fiecare seară îmi spun poveşti cu ea. Înţeleg că e bine. Şi mama mă aude. Astăzi, de exemplu, trebuie să îi povestesc despre mătuşa Anca. Şi că mâine dimineaţă voi fi prima să spal treptele, cum mia cerut. Îmi place să ordonez, dar uneori uit că trebuie să fac.
Dimineaţa nu reuşesc să fac nimic, căci mătuşa Anca mă trezeşte foarte devreme, mă sărută ciudat, apoi mă trimite afară, unde mă aşteaptă vecina bunicii.
Lăsaţio să rămână puţin. Nu are nevoie de nimic aici
Îi dai voie să plece?
Trebuie să ţină minte că nu afăcut încă. E mică încă
Așa e. Bine, o să o hrănesc şi o să vin să ajut.
Mulţumesc
După câteva zile, urcăm cu mătuşa Anca cu autobuzul spre oraş. Nu mă voi mai întoarce la casa bunicii. O să o vândă în anul următor, iar mătuşa Anca îmi va spune că acum sunt fiica ei, oficial. Cuvântul nu-mi e cunoscut, dar îmi place cum sună.
Şi îmi place că mătuşa Anca îmi permite să iau cu mine în oraş iepuraşul cu un singur ochi, pe care bunica mil dăduse când eram mică. Îl amintesc ca pe un animal vechi, zgâriat, cu o ureche ruptă. Anca ia cusut urechea. A vrut să iaşeze și ochiul, dar nu a găsit nasturii potriviţi. A zis că o va face mai târziu. Nu e grabă.
Cel mai important nu e asta. Cel mai important e că în fiecare seară mă aşez lângă mătuşa Anca şi ea face ceȘi așa, în căldura cuvintelor ei, am învățat să sper.
