Îmi amintesc, ca și cum ar fi fost cu ani în urmă, de o zi toridă de vară, când micuța Mioă, abia de cinci ani, se ascundea în desișul de urzică lângă gardul unei căsuțe de la marginea satului. Stătea pe pământul încălzit de soare, cu palmele pe urechi, murmurând încet pentru sine. Vine, vino!, striga vocea mamei, dar Mioă nu o auzea.
Pe cracușul casei bătrânești, pe treptele de la pridvor, se ivea o femeie frumoasă, cu ochii adânci ca izvorul din pădure. Era mătușa Nela, sora mamei sale. Nu era mama ei, ci doar o rudă, iar pentru că era fără tată, Mei, așa cum o numea, nu era ținută în seamă. Încă nu înțelegea ce înseamnă cuvântul fărătată, dar bănuia ceva, pentru că o întrebase pe Mihăiță, băiatul vecin, de un an și zece, deja mare pentru un copil. Înseamnă că nu e nimeni care să te vrea, îi spusese el. Nu are tată, nu are mamă, doar mătușa și bunica. Bunica, care se apropia de ultima suflare, avea să-l lase pe Mioă în grija mătușii, dar Nela nu voia să-l ia. Am destule copii în familie, nu mai am loc, rosti ea cu glas amar.
De ce să mă pedepsi așa?, strigă Mioă, plângându-și năucită inima. Mama! E vina ta! Ai lăsat-o pe Ana să moră din sărăcie, iar eu nu pot să mai am altă casă. Apartamentul nu e cauciuc, suntem ca peștii în butoiul de mură! îşi clămădea Nela, vorbind despre sine și despre soțul său, cu doi copii și de-o cumnată, toate strânse în două camere. Unde să o pun pe Ana? De ce?.
Nu poţi, Nela! Ea e de-ai tăi! îşi bătea joc de ea o voce, nu știu dacă era a propriei conștiințe sau a unei alte fete din sat. Eu nu am cerut să nasc, iar Ana nu o să poată ţine de el, căci el a dispărut ca diavolul în zorii dimineții.
Copilul nu a făcut nimic greșit, răspundea mea, cu glas de mamă, de când auzi cuvintele grele ale Nelai. Dar tot nu era loc pentru a o ierta. Trupul ei era zdrobit de muncă: două slujbe pe zi, iar soțul său, odată închis la muncă, sunea de la birou cu un salariu mic, de parcă ar fi fost o picantă picătură în apele Râului Siret. Nu pot să-l mai țin de viață, se plângea Nela, încă tot ce fac, e să strâng bani din gura nopții, dar tot îmi scap de pe picioare.
Amintindu-și de cuvintele din grădiniță, unde educatorii îi lăudau memoria, Mioă se strângea sub patul bunicii, ascultând șoaptele grele ale unei conversații ce părea să se desfășoare în altă parte. Deși nu prindea în totalitate tot ce se spunea, reținea esența: fiecare cuvânt contează, fiecare clipă.
Mioară! Unde ești? Dacă nu te arăți, vei sta să înfometezi și să adormi pe jos! strigă mătușa Nela din nou, apariinduse scurt pe pridvor. Bunica își făcea încă durere, strigătele ei răsunând până la desițul de urzică.
Cu gândul la căldura de pe șevalet, Mioă răspundea cu o voce mută. Și-a amintit de sarcina de dimineață: Nela îi ceruse să spele jumătate din podeaua și treptele de pe pridvor. Dar copilul a uitat, a fost absorbit de joacă. Mihăiță ia dăruit o cărucioară roșie, dar cu un roțar lipsă; totuși Mioă era fericită, căci avea puține jucării: o păpușă veche pe nume Maruşca, cu rochia cusută dintrun ştergar de nas, și un iepuraş cenușiu cu un singur ochi, pe care îl iubea mai presus de toate. Ținea și mărgele albastre, dariculele pe care le primise de la tata, ce aveau valoare de un ban în ziua de târg, dar pentru ea erau comoară. Așeza acele mărgele pe treptele pridvorului, imaginânduși că sunt munţi, dragon și mare, așa cum se descrie în cartea interzisă de bunică. Nu le rupe, Mioară!, o avertiza ea.
Mioă nu rupea niciodată cărțile le iubea chiar și pe cele fără ilustrații. Învăța literele, și deja ştia trei din ele, strălucind de bucurie când le găsea pe rânduri în cărțile de pe raft.
Seara coborî ca un văl de întuneric, iar țânțarii fredonau în urechi. Mioă oftă și știa că trebuie să plece la culcare. Nela, obosită de treburile casei, nu mai avea forță să o certe. Se așeză pe trepte, cu faţa încruntată, şi o numi:
Unde ai fost, micăfurișă? Intră în casă, că e frig!
Mioă nu răspunse, dar simți că nu va fi certă din nou. Putea să se apropie de bunica, să se agațe de brațul ei uscat și să aștepte ca durerea să treacă. Atunci, cu voce tremurată, Nela îi spuse:
Te iubesc, micuța mea! Te iubesc!
Nimeni altcineva nu îi rostogosise aceste cuvinte. Mama nu îşi arăta dragostea, iar Nela părea că nu ştie să le spună. Mioă auzise că Nela o acuza pe bunică că îi vorbea cu cuvinte mărunte, dar niciodată nu îi spunea ceva de genul Iubirea mea, fiica mea.
Mioă nu credea, părea prea ciudat. Oamenii mari păstrau doar amintirile rele, uitânduse de cele bune. De ce să smulgem o cicatrice dintro rană?, se întreba ea, iar bunica îi răspundea că mâinile se zgârie.
Dacă ar fi întrebat pe Nela de ce face așa, ar fi primit un răspuns ca o înțepătură la o rană: Dacă continui să smulgi, rămâne cicatrul. Dar ea spunea că mâinile mi se scarpină. Bunica susținea că atunci când sufletul nu e iubit, doare.
Mioă știa că, dacă sar întreba pe Nela, ar răspunde că tot ce vrea e ca toţi să fie iubiţi. Spunei Nela că o iubești și vei fi iertată, îi șoptea ea în gând.
Deși Nela era puternică și isteaţă, Mioă îi simțea durerea. Niciunul nu o iubea; aşa credea Nela, deși nu era total adevărat. Dacă nu aş fi plâns pe pernă noaptea, ar fi pentru că eram iubit, gândea Mioă, ştiind că și ea plânge. Era conștientă că, atunci când bunica nu va mai fi, nu va rămâne niciun iubit pentru ea.
Bunica o mângâie pe cap, îi murmură cuvinte şi o lăsă să plece.
Dute, copilă! E timpul să dormi!
Mioă, obișnuită să asculte, se întoarse fără să observe cum bunica îi făcea semn de tăcere la spate. Foame de lapte o împinse spre bucătărie, căutând dacă Nela era acolo.
Cevrei? întrebă Nela, fără să se uite.
Apă.
Apă multă săți tragi?, răspunse mătușa, turnând un pahar de lapte și așezând în faţa Mioă un platou cu piure de cartofi și o bucată mare de pâine. Mănâncă! Am încălzit apa. O să-mi spăl pe mama, apoi pe tine, negruță!
Nela îi atinse capul de-a lungul unei trepte și Mioă, cu inima bătând, sări de pe scaun și o îmbrăţi în braţe, fără să poată ajunge nici măcar la capul ei.
Ce faci?, strigă Nela, speriată, despărțind-o.
Te voi iubi, chiar dacă nimeni nu vrea. Pot?
Întrebarea rămase fără răspuns. Nela începuse să plângă şi fu din încăpere, împingând-o pe Mioă înapoi. Totuși, copilul simțea că nu e mare nenorocire; acum putea să mănânce liniștit şi să bea laptele. Nela, plângând, ar fi găsit puţină alinare, deși durerea nu se va șterge complet. Mioă ştia asta, dar orice mică uşurare era un miracol.
Nela se întoarse în bucătărie, umplu un lighean cu apă caldă și începu să o spele pe Mioă, fără să strige, să frece cu buretele cu o blândeţe neobișnuită.
Dute! Culcăte. E târziu!
Un ordin scurt şi Mioă se lăsă să vadă că şedinţa se termină. Se repezi în camera mică, se așeză sub pătură, şi îşi imagină că vorbeşte cu mama, chiar dacă ea nu era acolo. În fiecare seară discuta cu bunica, împărțind mici poveşti dintro zi cumplită, iar bunica îi spunea că e bine așa, că e corect.
Întro dimineață, Nela, cu sărutul ei ciudat, o trezi pe Mioă și o daţi afară din casă, unde o aştepta vecina bunicii, Ana.
Poate să rămână pentru un timp, spuse Ana. Nu e loc pentru ea aici.
Vrei să mă despărţi? întrebă Nela.
Nu semai întâmplă. Până nuo vezi, o vei ține în amintire. E încă mică.
Bine, o să-i dau mâncare și voi ajuta.
După câteva zile, Nela şi Mioă urcară cu un autobuz spre orașul Iași. Mioă nu se va mai întoarce la casa bunicii, care se va vinde în anul următor, iar Nela îi va spune că acum e fiica ei oficială. Cuvântul nu-i era cunoscut, dar îi plăcea cum suna.
Îi era permis și să ia cu ea iepurașul vechi, cadou de la bunică, cu ochiul său ceva mai închis, urechea cusută de Nela. Fiecărei mici reparaţii îi părea să-i apară timpul.
Cel mai important, totuși, era că în fiecare seară Nela îi șoptea lui Mioă aceleași cuvinte blânde pe care le auzea odinioară de la bunică:
Te iubesc
La început, după ce bunica plecase, Mioă nu credea cuvintele Nelei. Dar, în timp, le răspundea:
Și eu te iubesc!
Acum crede. Pentru că Nela nu le spune doar lui Mioă, ci și copiilor ei, soţului ei, uneori chiar şi lui, deși nu foarte des. Băiatul și fata ei o criticau, ca și Mioă, dar în cele din urmă au început să creadă.
Uneori fraţii şi surorile o tachinau, dar nu era cel mai greu. Cel mai greu era să nu fie nimeni. Mioă nu ştie exact cum e asta, dar bănuişte. Acum poate citi. În cărţi găseşte multe poveşti, iar ea le crede. Nu-şi pierde timpul cu prostii, ci cu citirea lor.
Când îşi aminteşte de casa bunicii, de urzicile de lângă gard, de umbrele mari ca niște umbrele de toamnă, îşi simte dorul. Nu se poate întoarce, şi nu trebuie să se întoarcă. Bunica nu mai e, dar viaţa la Nela nu e grea.
Rămâne însă un singur mister: de ce Nela îi spunea că nu are nevoie să fie iubită? Pentru că toţi au nevoie de iubire. Mioă ştie asta acum.
