Ea i-a întins o prăjitură și a șoptit: Ție îți trebuie un acoperiș, iar mie… o mamă
Vântul de decembrie făcea ca noaptea să pară fără margini, iar Elisabeta, într-o rochie subțire, cu un rucsac ros pe umăr, tremura la stația de autobuz din Chișinău.
Avea douăzeci și patru de ani, dar chipul îi arăta urmele oboselii, făcând-o mai matură. Trei zile se zbătuse printre blocuri, cu tălpile goale pe trotuarul înghețat și aproape albastre de frig.
Ninsoarea cobora mută, plutind ușoară, acoperind lumea într-o liniște ireală. Cei care treceau grăbiți, se topeau în mulțime, alergând spre casele lor încălzite, iar Elisabeta încerca să se ascundă în umbre, strângându-se în brațe.
Dintr-o dată, o fetiță de vreo patru ani, în paltonaș gros, cu o pungă de hârtie în mână, s-a oprit în fața ei.
Ți-e frig? a întrebat ea, privind-o cu ochi mari.
Puțin, dar e bine, a mințit Elisabeta, zâmbind slab.
Fetița s-a uitat la picioarele goale ale Elisabetei, apoi i-a întins punga.
E pentru tine. Tata mi-a cumpărat prăjiturele de la piață, dar cred că tu ai mai multă nevoie.
Un bărbat privea de departe, fără să intervină, doar veghea.
Elisabeta a apucat punga. Prăjiturelele erau încă calde și mirosul lor i-a adus lacrimi în ochi, ca o amintire din copilărie.
Mulțumesc… a șoptit ea stins.
Fetița i-a întâlnit privirea cu o seriozitate neașteptată:
Ție îți trebuie un acoperiș, iar mie, o mamă.
Elisabeta a rămas fără cuvinte.
Cum te cheamă? a întrebat ea încet.
Dorina. Mama mea e în cer. Tata zice că e un înger. Tu ești un înger?
Nu sunt înger, a rostit Elisabeta, încercând să zâmbească. Sunt doar un om cu greșeli.
Dorina i-a atins obrazul ușor cu degetele:
Toți greșesc. Pentru asta avem nevoie de iubire.
Atunci s-a apropiat și bărbatul, cu blândețe:
Sunt Radu. Ai nevoie de un adăpost. Avem o cameră liberă, dacă vrei să stai măcar o noapte.
Elisabeta a ezitat, dar a acceptat. Casa lor era caldă, iar o noapte s-a topit în multe seri la rând.
Radu, văduv de jumătate de an, și Dorina au umplut golul care îi roadea pe dinăuntru. Elisabeta și-a spus povestea: cum și-a pierdut serviciul, cum și-a cheltuit toate economiile pe tratamente pentru mama ei, cum a ajuns să nu mai aibă niciun loc.
Radu a ascultat-o fără să o judece. A ajutat-o să găsească post la biblioteca municipală.
Cu timpul, Elisabeta a început să simtă din nou liniștea. Dorina zâmbea cu adevărat, adormea numai îmbrățișată cu ea.
Într-o, zi Dorina a întrebat:
Rămâi pentru totdeauna?
Radu a dat din cap tăcut. Elisabeta și-a deschis brațele.
Dacă vreți să fiu aici, nu plec nicăieri.
Dorina i s-a aruncat de gât.
Acum ești mama mea.
Elisabeta a înțeles că familia nu e mereu sânge. Uneori, familia sunt oamenii care te prind de mână când te-ai rătăcit.
Noaptea aceea geroasă a început cu o prăjitură și s-a sfârșit cu un acoperiș. Pentru prima oară în ani, Elisabeta nu s-a mai temut de viitor. Era acasă.
