Stăpânisem la perfecție jocul iubirii. Dar nu stăpânisem regulile vieții – că ceea ce faci se întoarce la tine și că întotdeauna plătești prețul pentru ceea ce faci. Întotdeauna.
M-am căsătorit – nici devreme, nici târziu, cred. Aveam 25 de ani. Am făcut-o pentru că nu voiam să mă întorc în orașul meu natal – mic și plictisitor. Altceva era să rămân.
Nu se putea ca, mergând la magazin sau în drum spre serviciu, să mă întâlnesc cu cel puțin 10 cunoscuți care să mă întrebe despre viața mea. O, cât visam să locuiesc undeva unde aproape nimeni nu mă cunoștea și unde părinții mei nu aveau cum să afle, de exemplu, ce am făcut la școală înainte de a ajunge acasă.
Prietenul prietenei…
E vorba de Robert. Despre băiatul acela înalt și cu ochi negri pe care mi l-a prezentat unul dintre colegii mei de școală. Erau iubiți, dar asta nu făcea decât să-mi trezească și mai mult dorința de a-l supune. Și era clar că îi plăcea să flirteze pe la spatele prietenei lui cu prietenul ei.
Așa că, oarecum în glumă, Robert a început să se vadă și cu mine, în timp ce era încă cu Monica. Iar eu mă vedeam cu cine voiam. Și nu am ascuns asta de nimeni. Robert știa că nu era singura mea mare iubire, dar, pe de altă parte, nici el nu era singur, nu-i așa!
Într-o zi, Robert m-a văzut coborând din mașina unui băiat, a așteptat ca el să plece, m-a chemat și mi-a spus că vrea să vorbim. Mi-a explicat că asta nu mai putea continua așa. Nu voia să mă împartă cu alții, că nici măcar nu-și mai putea imagina să atingă o altă femeie în afară de mine…
Și uite așa, mi-a propus să mă despart de Monica și să locuim amândoi împreună. Mi-a plăcut ideea, mai ales pentru că asta însemna că aș avea unde să locuiesc, aș economisi la chirie și… știi, îmi plăcea ideea de a locui cu iubitul ăla nenorocit al Monicăi.
Ne-am mutat împreună, dar după câteva săptămâni m-am plictisit, voiam mai multă varietate și emoții mai puternice. Mi-am dat seama de asta când l-am văzut pe Milen – unul dintre foștii mei iubiți cu care mă simțeam destul de bine. Pe Milen l-am întâlnit întâmplător pe stradă într-o zi. Ne-am așezat la o cafea într-un restaurant, ne-am relaxat și… am mers la apartamentul lui Milen.
Ceea ce s-a întâmplat a fost distractiv și revigorant. Am făcut-o din nou două săptămâni mai târziu și… am început să ne vedem ori de câte ori ne plăcea – doar pentru distracție, fără niciun angajament.
După aceea am început să mă văd cu alți prieteni și… m-am întors treptat la vechiul meu stil de viață. Și m-am mutat din apartamentul în care locuiam cu Robert . M-am mutat într-o zi, fără avertisment, i-am lăsat un bilet în care îi spuneam că nu mai vreau să locuim împreună. Asta a fost tot.
O întorsătură neașteptată…
Până când în luna următoare m-am trezit însărcinată. Atunci m-am speriat. Și m-am întors la Robert. De îndată ce a aflat că sunt însărcinată, m-a cerut în căsătorie. Am acceptat și am devenit o familie. Fără să fim îndrăgostiți nebunește, fără să credem în bărbatul unic sau în perechea perfectă. M-am căsătorit pentru că mi s-a părut lucrul cel mai corect și cel mai ușor de făcut la momentul respectiv. Și pentru că, altfel, trebuia să mă întorc în orășelul acela plictisitor din care sunt…
La un an după ce s-a născut Emanuel, am rămas însărcinată din nou și din nou cu un băiat. S-a dovedit a fi destul de dificil să îmbin îngrijirea a doi copii mici cu treburile casnice, nu aveam timp liber. Iar Robert a continuat să lucreze, era foarte ambițios și adesea stătea până târziu la birou. Sau poate că pur și simplu nu se grăbea să ajungă acasă la o soție agitată și la doi copii care nu se lăsau înduplecați nici măcar un minut. Cine știe! Cu siguranță nu eram o companie plăcută atunci. Și cum aș fi putut fi, cu copiii și casa de care trebuia să mă ocup toată ziua, nu numai că nu aveam timp liber, dar abia dacă aveam un minut de liniște. Așteptam ca Robert să vină acasă ca să pot începe să mă plâng la el.
Dar… trebuia să plătesc.
Poate că și voi v-ați întrebat deja cine este tatăl lui Emanuel. Este Robert , sau unul dintre ceilalți prieteni ai mei. Nu credeam că e important. Ar putea fi sau nu Robert. Mi-am spus – ce, toată lumea face greșeli, eram tânăr, nu am făcut-o intenționat…
De fapt, nici până în ziua de azi nu știu cine este tatăl lui Emanuel și este puțin probabil să știu vreodată. Toată lumea încă mai crede că este Robert – tatăl, fiul și rudele noastre.
Dar mai contează, din moment ce Robert a încetat oricum să mai aibă grijă atât de Emanuel, cât și de fratele său mai mic, Victor… Nu pentru că ar crede că nu sunt fiii lui. Nu, doar că într-o seară – copiii aveau atunci 4 și respectiv 2 ani – am ajuns acasă și am găsit un bilet. Unul foarte scurt, asemănător cu cel pe care îl lăsasem cu ani în urmă pe aceeași masă…
Scria: “Am depus cererea de divorț. Pur și simplu nu mai merge între noi”.
Și am divorțat. Acum trebuia să am grijă singură de copii. Tatăl lor plătea pensie alimentară, care nu era suficientă pentru aproape nimic. Cel puțin ne-a lăsat apartamentul – pentru a locui în el până când copiii vor fi adulți.
Și Robert s-a căsătorit cu… Monica. Și acum așteaptă primul lor copil.
