Alături de propriul corp, celălalt mare dușman al meu este oglinda. Aceasta îmi amintește mereu că sunt grasă și că nimeni nu mă poate iubi.
Probabil că ați spune că ar trebui să fug de oglinzi ca diavolul de tămâie. Dar ele mă atrag.
De îndată ce văd o oglindă undeva (sau când trec pe lângă o vitrină), nu pot rezista tentației și mă uit.
Și ce văd? O față dolofană, cu pielea urâtă, părul creț și ciufulit care îmi stă în jurul capului și pe care niciun coafor nu a reușit să-l îmblânzească; un gât scurt și gros, cu sâni uriași pe dedesubt. I-am moștenit de la mama mea, la fel ca și fundul mare.
Din păcate, nu am luat de la ea talia subțire și picioarele bine conturate, cu glezne subțiri. Am moștenit talia lată de la bunica mea paternă, iar picioarele groase de la ea. Dar cel puțin ea avea un chip frumos. Pielea mea grasă și aspră este de la tatăl meu. El este slab, deși mănâncă bine.
Am adunat în mine tot ce e mai rău din creatorii mei. Sunt atât de grasă și am doar 27 de ani.
Încă de când eram mică am avut un complex de inferioritate din cauza felului în care arăt. Se râdea de mine la școală și nu-mi permiteam haine la modă – nimic nu mi se potrivea.
Pantalonii îmi accentuează fundul oribil și picioarele grase, dar dacă îmi pun o rochie mai lejeră, îmi dezvăluie gleznele urâte.
Nu-mi pot acoperi sânii cu nimic – orice aș purta, plutesc în fața mea ca niște baloane.
M-am gândit deja să îi reduc, dar trebuie să îi schimb nu doar pe ei, ci întregul meu corp. Iar asta e al naibii de scump și nu-mi permit.
Sora mea, care este cu 6 ani mai mare decât mine, este total opusul meu. Ea a moștenit ce e mai bun din strămoșii noștri.
O iubesc, dar o și invidiez. Are un soț grozav și o fetiță adorabilă. Mă bucur pentru ea, dar vreau ca și ea să fie fericită.
Numai că cum ar putea un om normal ca mine? Am avut unul sau doi pretendenți, dar erau la fel de complexați ca și mine, iar eu nu pot trăi cu un astfel de partener.
Sunt chinuit de gânduri negre că sunt urât și că nimeni nu mă poate iubi. Prietenele mele mă consolează că într-o zi voi găsi bărbatul adevărat care îmi va aprecia calitățile, dar cine le va căuta la o grasă mizerabilă?
M-au sfătuit să încerc întâlniri pe internet, dar ce să scriu acolo? “O brunetă grasă și neatractivă caută un bărbat drăguț și inteligent cu care să-și împartă viața”.
Uneori îmi spun că ar fi fost mai bine dacă părinții mei nu m-ar fi născut. Probabil că și ei cred la fel, deși nu ar recunoaște niciodată.
Am discutat situația și cu sora mea, dar ceea ce îmi spune ea sunt vorbe în vânt – să mă bucur că sunt sănătoasă și să nu mai spun prostii, pentru că dacă aș fi fost bolnavă sau handicapată, atunci chiar aș fi avut motive să îmi pară rău.
De asemenea, îmi spune să mă uit în jurul meu pentru a vedea că mai sunt și alte fete ca mine. Dar se pare că mergem în locuri diferite, pentru că eu nu văd astfel de fete. Dacă aș fi bolnăvicioasă, dar frumoasă, nu mi-ar fi mai bine?
