– Soacra mea stă cu noi! Trebuie să îi dau o cameră separată – Anna nu se putea liniști.
Alții locuiesc cu nepoții lor și ea a cerut o cameră separată în care să doarmă!
A trecut ceva timp și eu încă mai ascultam poveștile Annei despre soacra ei. Nu voia să gătească sau să facă curat. Ea doar tricota șosete și se uita toată ziua la telenovele. Nu-și răsfăța nepoata și nici nu-i acorda vreo atenție. Cel mult, putea doar să o pieptene.
În curând a întâlnit o vecină care avea o nepoată de 5 ani. Așa că au început să se plimbe împreună în pădure și în parc. Își luau un rucsac și o gustare și respirau aer curat. Nepoții mergeau împreună cu ei. Au alergat în iarbă, au construit adăposturi din bețe și au cules fructe de pădure. Copiii nu erau o povară – se jucau singuri. Nu luau copiii altora, le era frică de responsabilitate. Dacă un copil voia să meargă cu ei, ei spuneau…
– Ia-ți bunica și hai să mergem împreună!
Dar alte bunici nu au vrut. Găteau, făceau curățenie – nu aveau timp să stea în parc.
Curând Anna s-a obișnuit cu soacra ei. Deși soacra ei nu o ajuta în casă, avea grijă de nepoata ei. Fiica a crescut liniștită și nu a mai avut nevoie de atâta atenție maternă. Fata știa multe basme și se putea exprima frumos. Iar legătura cu bunica ei era foarte puternică. În camera soacrei exista o curățenie totală, pe care o învăța și pe nepoata ei. Îi spunea importanța de a-și spăla rochiile, de a se pieptăna și de a se spăla pe față.
– Și în casă îi place curățenia. Sertarele sunt ca niște buzunare. Întotdeauna fiecare lucru la locul lui. Și podeaua trebuie să fie curată. Dacă scapi un pachet, se supără. O bucată de hârtie îl gâdilă, dar el nu are mâini să se scarpine – ciripește bunica.
– Bunico, și podeaua simte ceva? Și canapeaua? O deranjăm? – glumește nepoata.
– Nu, canapeaua sau patul au treaba lor – să ne păzească somnul. Toată lumea are treaba ei. Eu, părinții tăi, tu. Și fiecare lucru are un scop.
Anna s-a întrebat mereu despre soacra ei. Ea aparent nu făcea nimic, dar era mai ușor să trăiască. Și toți vecinii o tratau cu respect, îi cereau sfaturi. Într-o zi, Anna s-a întors mai devreme de la serviciu și a auzit doamnele în vârstă în curte discutând despre nurorile lor.
- – Am o noră bună. Face singură totul în casă, nu-mi face reproșuri și nu ridică vocea. De asemenea, aduce bani acasă. Fiul meu este un om norocos. Sunt fericită că Dumnezeu i-a trimis o astfel de soție”, a spus soacra Anei.
Anna s-a înroșit. Fie de fericire, fie de jenă. Înainte de sosirea soacrei sale, ea și soțul ei se certaseră adesea, dar acum era idilic. Se părea că soacra adusese pacea și fericirea în casa lor. Soacra îi lăuda pe toți, nu provoca niciodată conflicte și totul mergea bine. Iar fiica ei creștea și devenea o persoană înțeleaptă. Părinții ei nu o puteau crește așa din lipsă de timp. Și iat-o citind, scriind și respectându-și bătrânii.
– Pot spune cu siguranță că am cea mai bună soacră din lume. Nu o soacră, ci o adevărată făcătoare de minuni. Mi-e groază să mă gândesc cum am fi trăit dacă ea nu ar fi venit să locuiască cu noi”, zâmbește Anna .
