Băiatul meu s-a însurat când avea deja 33 de ani. În zilele noastre e ceva obișnuit, dar înainte lumea considera că e cam târziu. S-au căsătorit după ce iubita lui a rămas însărcinată. Am fost cu toții bucuroși, era primul nostru nepot, s-a născut o fată. Am simțit o bucurie imensă. Era o sărbătoare în familie.
Nora mea nu e o femeie rea dimpotrivă, e grijulie, ține mereu casa curată, e tânără, frumoasă, și se pricepe la tricotat, ceea ce chiar m-a surprins; eu, una, abia știu să țin acul în mână. Este, una peste alta, o tânără plăcută, cu suflet bun, iar fiul meu e fericit cu ea n-aș putea cere nimic altceva de la viață.
Când nepoțica a împlinit trei ani, ne-au dat vestea că vine pe lume încă un copil. S-a născut un băiețel. Au început atunci să renoveze casa veche lăsată moștenire de bunica mea. Ne-am bucurat să-i vedem gospodărindu-se. Peste nici trei ani, nora a anunțat o a treia sarcină, iar după alți doi ani, spunea din nou că așteaptă copil.
Eu trăiesc lunar din pensia mea și din ajutorul fiului, dar el se descurcă cum poate repară orice, știe să construiască, nu se dă înapoi de la muncă, face totul cu mâinile lui. Totuși, lucrează ca șofer, și nu știu de ce își asumă atâta responsabilitate, crescând atâția copii. Mai mereu lipsește de acasă, lucrează pe unde prinde ca să le poată asigura celor mici tot ce trebuie.
Înainte de Revelion, nora mi-a înmânat o listă lungă cu lucruri necesare pentru copii. Credeți că era ceva de Sărbătoare, bomboane sau jucării? Nu, lista era plină doar de lucruri esențiale: ulei de masaj, șosete, dresuri, colanți de-alea ce nu le găsești niciodată la promoție.
L-am întrebat pe fiul meu unde au de gând să aducă pe lume al patrulea copil. A dat din umeri și a evitat răspunsul.
Totuși, am crescut un om muncitor, care nu se teme de nimic și nu refuză nicio muncă. Soția lui are aproape 35 de ani și, din păcate, nu a lucrat niciodată, nu are vechime în muncă. Poate la 40 de ani îi vine ideea să aibă și al cincilea copil chiar nu m-ar mira. Dar eu nu sunt nemuritoare și, la un moment dat, o să îmbătrânesc și nu voi mai putea să-i ajut. Mama nurorii mele nu mai trăiește, deci nu are cine altcineva să-i fie aproape decât mine. E drept că au reușit în sfârșit să pună la punct casa moștenită, însă cu patru copii, abia dacă mai au loc toți sub acoperișul mic.
Am întrebat-o direct: Când nu vor mai fi ajutoare, ce o să faci? Unde ai să găsești tu de muncă la 40 de ani, fără nici măcar o zi de lucru?. Mi-a răspuns cu seninătate că se va descurca ea cumva. Și dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva cu fiul meu? Ce-o să mă fac eu cu atâția nepoți în grijă? Cum să-i ridic pe toți?
Mai am un băiat, care mă ceartă că nu prea petrec timp cu copilul lui zice că nu găsesc niciodată un ceas liber pentru el, fiindcă tot timpul îl dau ajutorului pentru familia fratelui său.
