Nu-mi place să rememorez acea zi, dar vreau să vă împărtășesc povestea mea. O zi obișnuită. Mergeam la țară cu familia noastră. Pentru a ne relaxa și a sărbători aniversarea nunții noastre. Am ajuns destul de repede la locul respectiv. În timp ce se pregăteau șahiștii, noi ne-am plimbat și am adunat frunze de toamnă.
Ne-am întors la mașină. Am decis să-mi hrănesc fiul și am făcut brânză de vaci pentru drum. A mâncat o lingură și a refuzat-o. A fost păcat să o arunc – am terminat-o. Am terminat-o. După aproximativ o jumătate de oră, m-am simțit rău. Mi-am petrecut tot picnicul întinsă în mașină.
Când am ajuns acasă, soțul meu mi-a dat tablete. Dar asta nu m-a făcut să mă simt mai bine. A decis să cheme o ambulanță, fără să țină cont de faptul că m-am împotrivit. Paramedicii au insistat să fie spitalizat. Îmi doream foarte mult ca soțul meu să meargă cu mine, dar el trebuia să rămână cu fiul său.
Eram foarte îngrijorată dacă vor reuși să facă față, deoarece copilul urma o dietă specială. Mi-am sunat mama și am rugat-o să vină să mă ia de la spital într-o oră. Răspunsul pe care l-am primit a fost:
– Nu mă duc nicăieri noaptea! Puteți să vă purtați singuri de grijă.
Nimănui nu i-a păsat ce s-a întâmplat, cu cine era fiul meu, cum mă simțeam. La spital mi-au făcut o ecografie, mi-au făcut niște analize și m-au diagnosticat. Apendicită. Mi-am anunțat soțul prin telefon despre operația de urgență și am spus că îi voi ține la curent.
Imediat după operație am început să cer telefonul pentru a suna acasă. Soțul meu mi-a spus că fiul său plângea, că îi era foame. Trebuie să se ducă la magazin. Dar nimeni nu vrea să aducă mâncare sau să aibă grijă de copil.
L-am sunat pe tată și am început să îl rog la propriu să îl ajute pe soțul meu. El a adus cumpărăturile și a spus :
– Nu mai contați pe mine!
În toate aceste zile, niciuna dintre rude nu a venit măcar să-l vadă pe soțul meu. El se descurca singur cu fiul său. În a treia zi, Andrew și-a sunat mama și aceasta a venit din alt oraș. Ea l-a ajutat foarte mult și chiar a venit să mă viziteze la spital. Dar ar fi fost mai bine dacă nu ar fi venit. Când l-a adus pe fiul meu, el a întins mâna spre mine. Soacra mea a comentat:
– Mama te-a părăsit, nu-i așa?
– De ce spui astfel de lucruri? Sunt în spital”, am exclamat eu.
Am fost șocată de ceea ce a spus. Era o maestră în a se înțelege, dar nu aveam de ales – fără ajutorul ei, soțul meu nu se putea descurca.
Îi invidiez foarte mult pe oamenii care au o relație puternică cu părinții lor. Întotdeauna am visat să construiesc o relație normală cu socrii mei, bazată pe dragoste și înțelegere. Dar – din păcate.
