Sunt plin de nervi! Azi m-am certat din nou cu mama mea, iar tata-soacră nici nu se obosește să mă sune. Suntem, totuși, norocoși fiindcă avem două bunici a mea și cea de la soția mamei mele.
Dar norocos e prea mult spus, pentru că, de fapt, aici nu vorbim de bunici în sensul adevărat al cuvântului, ci doar de niște nume pe-o hârtie. Ambele locuiesc la vreo sută de metri de grădinița băiețelului nostru și, totuși, niciuna nu vrea să-l ia acasă. Aș face-o eu, dar lucrez până la ora 21:00, deci nici vorbă să ajung la timp la grădiniță. Nici soția nu reușește totdeauna, pentru că face ture la uzină. În orașul nostru, majoritatea lucrează la fabrică, așa că la grădință au făcut o grupă specială unde copiii pot fi ținuți până la ora 22:00 dar costă, frate, și leul nostru de salariu abia ajunge pentru familie. Cheltuială în plus, nemeritată, mai ales când bunicile sunt aici, în viață!
Mama mea lucrează până la 18:00 și în fiecare zi, când se întoarce acasă, trece pe lângă grădiniță fără să-mi ia copilul. Acum are viață personală, e divorțată de al doilea soț și vrea să trăiască doar pentru ea. Așa că nu ratează niciun prilej să se relaxeze, își pune măști pe față, vrea să fie mereu tânără; sâmbăta și duminica are program: ba la cinema, ba la expoziții, ba la întâlniri cu prietenii. Pe băiat îl ia rar cu ea și doar în weekend. Spune că îi strică rutina, că ăla mic fuge prin casă și nu o lasă să mediteze. Dar sfaturi despre cum să-l cresc îmi dă cât încape; însă când vine vorba să se implice cu adevărat, refuză categoric.
Tata-soacră, poveste separată. Soacra mea n-a lucrat nicio zi, mereu a stat acasă. Are patru copii, unul după altul, ca-n Moldova, la diferență de doi-trei ani. Soția mea e cea mai mare. Și dacă te-ai gândi că tocmai ea ar fi bună să ajute la nepot, află că nu: spune că s-a săturat de copii, că are doar gospodărie și grijile de acasă, că trebuie să gătească, să facă curățenie, să spele, să hrănească pe toată lumea seara și apoi să culce bărbații; ca și cum băieții ei, de 18 și 21 de ani, n-ar fi maturi și n-ar putea singuri!
O singură dată s-a milostivit să-l ia pe nepot. După, era revoltată, vai și amar, că n-a apucat să facă absolut nimic cât timp s-a dus după el la grădiniță și că bărbații ei au venit acasă flămânzi și obosiți. Mi-a spus verde-n față că eu am făcut copilul pentru mine, nu pentru ea, deci să mă descurc și să nu mai contez pe ajutorul ei.
La un moment dat am avut noroc cu vecina de pe pallier care lucra la schimbul doi și se oferea să-l ia, dar s-a mutat, iar acum au pus o mătușă tânără, care nici ea nu se bagă după ora șase seara, deci iar plătim grupa de prelungire la grădiniță. Iar acest lucru doare rău la buzunar.
Bunicile noastre sunt mari ipocrite, se laudă la fiecare sărbătoare că-și iubesc nepotul, vin cu cadouri, povestesc care ce i-a luat. Dar nu avem nevoie de cadouri ci de un sprijin real!
Azi am fost nevoit să o sun pe mama și să o rog cu lacrimi în ochi să-l ia măcar o dată pe fiul meu de la grădiniță, pentru că nu mai avem bani de grupa prelungită. Nu mai avem, de fapt, de ce să ne așteptăm la vreun sprijin, nici financiar, nici faptic. Tata-soacră se plânge mereu că bărbații ei mănâncă de rup și nu rămâne nimic de dat nepotului. Sincer, nu știu cum vom ieși din această încurcătură. Tot salarul pe care-l adunăm împreună cu soția, abia ajunge pentru mâncare, haine și cheltuielile casei, iar apoi plătim dublu pentru grădiniță. Cum putem să le facem pe bunicile noastre să ne ajute cu adevărat, și nu doar să ne împăneze cu cadouri de sărbători?
