Hai, mi-e foame, fă-ți bagajele!
Se spune că fiecare copil din căminul de copii așteaptă cu sufletul la gură acele cuvinte. Dar AnaLena s-a sărit în sus ca și cum i s-ar fi lovit obrazul.
Hai, grăbește-te, ce stai așa?
Doamna Elena Vasile o privea nedumerită, neînțelegând de ce fetița nu era deloc încântată. Viața în cămin nu e un cozonac; mulţi copii fugeau doar ca să ajungă pe stradă. Şi acum, după ce o trimiteau înapoi la mama ei, AnaLena nu era delicioasă.
Nu vreau, a spus, întorcânduse spre fereastră. Prietena ei, Ilinca, a aruncat o privire, dar na zis nimic. Nici ea nu-i înțelegea reacţia. Ilinca ar fi plecat cu bucurie la casa ei, dacă nar fi fost că nu avea pe nimeni acolo.
Ana, ce faci? a întrebat Elena Vasile. Mama te așteaptă.
Nu vreau să o văd. Nu vreau să mă întorc la ea.
Celelalte fete ascultau curioase, iar Elena Vasile a decis că discuţia nu e pentru urechi străine.
Hai cu mine.
Îngrijitoarea a condus-o pe AnaLena întruna dintre sălile de consiliere și ia aruncat o privire compătimitoare.
Mama ta a făcut multe greșeli, dar încearcă să se repare. Nu e de mirare că ția permis să te ia înapoi.
Credeţi că e prima dată? a șușit AnaLena, învârtind capul. E a doua oară când stau în cămin. Prima oară, mama sa prefăcut că vrea să se schimbe: a ascuns sticlele, a curățat casa, a cumpărat mâncare, a găsit un job. Când veniseră cu controalele, totul părea drăguț. Apoi ma adus iarăși la cămin și ea sa relaxat. Eu sunt doar o bucată din programul ei de subvenții.
Ana, eu nu pot să schimb asta. Şi, la urmă, acasă e tot mai bine, nu? a încercat să o convingă Elena Vasile.
Mai bine?! Știţi ce înseamnă să înfometezi? Sau să mergi la şcoală cu pantofi găuriţi când afară e minus douăzeci de grade? Sau să te ascunzi în camera ta, jurânduţi că nu vrei să treacă la tine prietenii mamei? De ce nu-i se revocă drepturile de părinte?
Lacrimile i-au început să curgă. Da, căminul nu-i plăcea, dar ştia că acolo o vor hrăni și o vor încălzi. La mama, totul părea un haos.
Nu pot săţi fac nimic, a oftat îngrijitoarea.
Îi era sincer rău de AnaLena. Fata era ageră, deșteaptă ceva rar în cămine. Poate şi mama ei fusese o fire interesantă, până când alcoolul a pus stăpânire pe ea. Elena Vasile, cu şapte ani de muncă în cămin, nu întâlnise niciodată un copil ce nuși dorea să se întoarcă acasă.
Pot să locuiesc singură? a întrebat AnaLena. Aș lucra, miaş închiria o cameră.
Doar când vei împlini majoritatea, a clătinat Elena Vasile.
Am aproape şaisprezece! Deja sunt adultă!
Doamna Vasile a considerat că fetiţa era, pentru vârsta ei, deja prea adulă. Nu putea săşi schimbe regulile.
Din păcate, trebuie să fii sub tutela unui adult adevărat. Poate cunoşti pe cineva care ar putea săţi ia custodia? a întrebat ea. Şi să depunem cererea de despoire a drepturilor mamei.
Nu mai am pe nimeni Când bunica era în viaţă, totul era maimai, iar acum nu mai rezist.
Iar tatăl?
Sa îmbătat a murit.
A spus așa, ca şi cum ar fi fost o chestie firească.
Nu are nici el rude?
AnaLena sa gândit puţin.
Cred că avea o mamă în viaţă, dar nu o cunosc. Nu vorbesc cu fiul ei. Şi eu nu aş vorbi cu el.
Hai, să facem așa, a intervenit Elena Vasile. Încerci să rămâi cu mama, eu încerc să aflu de bunica ta. Înţelegem?
AnaLena a încuviinţat. Ce avea să piardă?
Mama a improvizat un spectacol; a alergat la fiică, plângând în întreg căminul, cerând iertare și o îmbrăţiând. Dar AnaLena nu a reacţionat. Ştia că, dacă se întorceau acasă, mama va reveni la vechile obiceiuri.
Şi a fost aşa. Prima zi mama a rezistat, a doua sa întors din magazin cu sticle de alcool. Totul a căzut din nou în cercul său. Mama a băut, a fost concediată, iar AnaLena a revăzut din nou iadul.
Când, la câteva luni, un bărbat beat a intrat în camera ei în mijlocul nopţii şi AnaLena a reuşit cu greu să-l daune, a înţeles că nu mai poate suporta.
Din fericire, Elena Vasile ia dat numărul de telefon. AnaLena a sunat: Sau să plec pe stradă, ori să mă întorc la cămin.
Am găsit bunica ta, a spus doamna. Voi vorbi cu ea. Dacă are vârsta potrivită şi condiţiile, îi vom da custodia.
AnaLena a cerut să meargă cu ea. Chiar dacă nu o ştia, spera că nu o va alunga. Avea nevoie doar de câţiva ani de aşteptare, apoi ar fi liberă.
Ușa lea deschis o femeie de peste şaizeci de ani, graţioasă şi impunătoare.
Ce doriţi? a întrebat.
Antonia Mihăilescu? a confirmat Elena Vasile.
Da, eu sunt.
Sunteţi bunica mea, a exclamat fetiţa. Ce să facem?
Ce?
Sunt fiica fiului dumneavoastră.
Înţeleg. Ce pot săţi fac? Antonia a răspuns calm, fără să se clatine.
Putem vorbi? a încercat Elena să nu spună nimic nepoliticos AnaLenei.
Bine, dar nu foarte mult. Trebuie să merg la muncă.
Antonia a turnat ceai. Privea AnaLena ca pe un extraterestru, dar nu îi spunea nimic. Între timp, Elena a expus situaţia.
Ştiţi, nepoata voastră probabil va fi luată din nou la cămin. Dar puteţi prelua custodia.
De ce aş face asta? a întrebat Antonia.
Pentru că Elena sa înroşit. Este nepoata ta.
Nu o cunosc. Şi, sincer, nu am chef să aflu. Fiul meu a fost, la un moment dat, un real chin pentru mine. Aş vrea să uit tot ce am legătură cu el.
Înţelegeţi, AnaLena trăieşte în condiţii îngrozitoare, iar dumneavoastră aţi putea
AnaLena a întrerupt.
Antonia, nu necunoaştem, eu nu te cunosc. Şi, dacă vrei să ştii, şi eu nu sunt nerăbdătoare să aflu. Nuţi vei imagina, dar şi eu aş vrea să uit părinţii ca pe un coșmar. Şi aş face asta acum, dar legea nu îmi permite. Sunt încă minoră. Totuşi, nu am nevoie de nimic de la tine, doar câteva hârtii şi permisiunea să locuiesc la tine pînă la majorat. Termin clasa a IXa, apoi voi căuta un job. Voi continua studiile când îmi voi câştiga viaţa. Dar am nevoie de bani. Voi cumpăra singură totul, chiar mâncarea. Banii pe care îi veţi primi ca subvenție pentru custodie vor fi un mic bonus la pensia voastră. Eu nu cer acei bani. Vreau doar să rezolv birocraţia, şi dacă aș avea alţi fraţi, nu vaş fi adresat dumneavoastră.
Elena a arătat cu mâna spre AnaLena, ca să-i arate nu te deranjează. Antonia părea impresionată.
Se spune că alcoolicii au copii cu retard, dar evident nu e cazul. Şi ce, vei sta la mine doi ani, apoi pleci?
Promit, a spus AnaLena.
Bine, sunt de acord. Dar există câteva reguli: nu mă numi bunică, nu atinge lucrurile mele, nu aduce prietenii tăi la mine. Înţelegi?
În totalitate.
Elena a vorbit cu autorităţile, iar mama Anei a fost din nou verificată. De data aceasta sa depus un dosar la judecător pentru despoirea drepturilor de părinte. Antonia, completând toate actele, a devenit custodele Anei.
AnaLena era în stare de șoc, dar şi fericită. Mai avea încă două luni de şcoală, fără bani. Ce se va întâmpla dacă bunica nu o va hrăni?
În prima seară, Antonia a chemat-o la masă. Nu mai mâncase mâncare acasă de mult. Mama ei nu gătea deloc; nici nu ştia să facă. La bunică, masa era cu adevărat gustoasă.
A doua zi, privind la pantofii găuriţi ai Anei, Antonia a oftat.
Îţi voi cumpăra încălţăminte şi haine noi.
Nu am bani, a murmurat AnaLena.
Le plătesc eu. Mai scump mise pare mai puţin ruşinos decât să rămânem cu obrajii roşii.
AnaLena a încuviinţat. Nu avea nimic de pierdut.
Antonia ia umplut dulapul cu haine. AnaLena sa simţit puţin ruşinată, dar a apreciat că isa cerut și părerea.
O săptămână mai târziu, Antonia a chemat-o la birou.
Cum îţi merge la şcoală?
Bine, a răspuns AnaLena din umeri.
Arată-mi agenda.
E electronică, a zis fetiţa, forţând un zâmbet.
Doamnelor noastre nu le lipseşte hârtia, dar bine, aratămio.
AnaLena nu a ezitat să-şi arate notele. Înţelegea deja că nimeni nu îi va plăti şcolarizarea. Va trebui să se descurce cu mintea și cu sârguinţa.
Foarte bine, a lăudat Antonia. AnaLena sa jenat puţin. Cu astfel de note poţi merge la clasa a Xa şi apoi la facultate.
Dacă aş avea părinţi care să mă susţină, a încruntat AnaLena. Situaţia mea e alta.
Deci, mergi la clasa a Xa, locuieşti la mine până la facultate, înţeles?
Înţeles.
AnaLena nuși credea norocul. Îşi dorea să continue şcoala, dar nu avea mijloace. Acum, totul părea posibil.
Pe măsură ce timpul trecea, zidul dintre Antonia şi AnaLena a căzut. Bunica se interesa tot mai mult de viaţa nepoatei, uneori întrebând şi despre fiul ei. Dar, probabil, îi era ruşine să recunoască că vrea să ştie ceva.
AnaLena a terminat liceul şi a intrat la universitate. Antonia a angajat tutori, iar în ultimii doi ani AnaLena a pus la punct tot ce îi lipsea.
În vară, înainte de facultate, AnaLena a găsit un loc de muncă. Ia oferit căminul studenţesc, dar ştia că trebuie să se întreţină singură, aşa cum au înţeles împreună cu Antonia.
În august, la o săptămână de la absolvire, Antonia a suferit un infarct şi a fost internată.
AnaLena a găsit-o în pat, inconştientă, şi sa speriat, crezând că a murit.
Din fericire, totul sa terminat bine. Când isa permis să o viziteze, a alergat la spital.
Bunico, cum eşti? a strigat.
După o clipă de ezitare:
Scuzaţi-mă, Antonia, cum vă simţiţi?
Femeia a zâmbit şi ia atins părul.
Spunemi bunico, e mai drăguţ. Sunt bine, doar că reabilitarea va fi lungă. Dar voi trece peste.
Voi avea grijă de tine! Până nu te refaci complet, voi locui cu tine!
Nu vreau să fiu o povară, a răspuns Antonia, încruntând buzele.
Am fost povara ta douăani. Nepoata care a căzut pe umeri. Şi ai făcut mai mult pentru mine decât mama mea a făcut vreodată. Voi avea grijă de tine, dacă vrei sau nu.
Antonia a inspirat adânc, încercând să-şi suprime lacrimile.
Bine. Dar există o condiţie.
Ce este? a zâmbit AnaLena.
Nu vei merge la căminul studenţesc. Acolo e păcatul. Vei locui cu mine.
Înţeleg, a acceptat AnaLena, apoi a îmbrăţitat bunica. De mult îşi dorea să facă asta, dar nu găsise curajul.
