Radu, avem o fetiță, 3500 de lei! exclamă Gala în telefon, cu emoție.
Stăteam sub ferestrele spitalului de obstetrică din București și îi faceam cu mâna soției, care ținea în brațe bebelușul.
E fetiță. Eu sunt tatăl! Gal, cum de nu ne-am promis un băiat?
Pe fir a căzut un tăcere, apoi vocea ei a șoptit:
Probabil sa greșit
M-am întors și am trecut pe lângă tații fericiți, care scriau declarații de dragoste pe trotuar și lăsau baloane colorate să zboare spre cer, pe lângă mașinile lustrate și rudele strânse în jur.
Visam mereu la un fiu, la moștenitor, la continuarea liniei familiale. În timpul sarcinii Găluței, îmi pictam în minte scenele viitoare: noi doi am să ne aruncăm mingea în curtea blocului, apoi să pescuim pe lacul din Băltăreț, să discutăm la greu și să îi aducem mamei o pradă bogată. Seara, toți la masă, povestim cum a fost ziua, iar lângă mine ar sta micuțul meu, mândria mea.
Gala nu reușise să rămână însărcinată mult timp; am mers la consultații la mai mulți specialiști, chiar la un renumit profesor de obstetrică, și abia după cinci ani a venit vestea cea bună.
Radu, ce auzi? am auzit din spate un glas cunoscut. M-am întors, era Pavel, prietenul meu de la facultate.
Cât timp a trecut, numi vine să cred! a spus el, cu un zâmbet larg. Cum e la mama ta?
Sa îmbolnăvit puțin, are nevoie de ajutor. E singură, tatăl ei a murit în urmă cu cinci ani. Tu cum ești?
Tocmai ies din spital, soția a născut o fetiță.
Felicitări! De ce nu ești bucuros? a întrebat el, amuzat.
Am zâmbit și am răspuns simplu: Da.
Pavel a arătat spre o cafenea la câțiva pași și m-a invitat să intrăm să povestim.
Asta e, așteptam un băiat, un moștenitor, și e normal să visăm așa. Cândva și eu eram pe drumul să devin tată, dar am primit o fetiță.
Cum stau lucrurile cu familia ta? l-am întrebat.
Pavel și-a coborât privirea și tăcerea i-a încrustat fața cu o tristețe adâncă.
Sunt singur, nu am alte rude. Radu, nu te deranjez cu necazul meu, tu ai bucurie.
Ce sa întâmplat?
Un accident nu vreau să-mi amintesc. De un an sunt singur, mă gândesc să mă mut la mama, să găsesc un loc de muncă și să fac reparații la apartament.
Am stat ore întregi, am vorbit despre anii studenției, prietenii comuni, planurile de viitor. I-am lăsat numărul și i-am spus că poate să mă sune oricând.
În dimineața următoare am alergat la ferestrele spitalului, cu un buchet uriaș de trandafiri roșii și cu un șir de baloane în mână, să-l salut pe Gala.
Gala! am strigat, auzind vocea ei dragă în telefon.
Îmi pare rău! Sunt atât de fericită pentru fetița noastră! Cum arată?
Ca tine, Radu, ca o copiiă de porțelan!
Serios? Mam comportat ieri ca un…
Nute face griji, înțeleg tot.
Gala a întrerupt:
Radu, fetița noastră e sănătoasă, liniștită, mănâncă și doarme, iar în somn zâmbește. Vom pleca de la spital curând, o vei vedea cu ochii tăi.
P.S. Nu am mai avut alți copii; nașterea a fost dureroasă și a lăsat urme asupra sănătății Gălui. Douăzeci de ani au trecut, fetița noastră a crescut frumoasă și isteață, îi suntem mândri și o iubim cu toată inima. Pavel a devenit nașul ei. Îi sunt recunoscător pentru discuția ce mia deschis ochii și, în primul rând, ma învățat să prețuiesc și să iubească pe toți cei ce sunt lângă mine.
Așa am înțeles că fericirea nu stă în unicul vis împlinit, ci în recunoașterea și prețuirea fiecărui om care ne însoțește pe drumul vieții.
