5 februarie
Dragă jurnal, azi simt că s-a schimbat totul în viața mea. Nu știu dacă să râd sau să plâng, dar cred că nu voi mai fi niciodată aceeași Persoană.
Marin, eu nu te înțeleg deloc. Te-ai rătăcit cu mințile? Cum să-mi spui plec?
Chiar plec. De mult timp am pe altcineva! Viorica, are 20 de ani, cu 16 ani mai tânără ca mine! Și, sincer să fiu, cu ea mă simt viu! În sfârșit, poate o să am și eu o viață, pe care am visat-o mereu!
Poate ți-ar fi putut fi fiică dacă stăm să ne gândim.
Nici vorbă! Are 20 de ani, e majoră. Și, între noi fie vorba, Viorica e fata unui om cu bani. Sper la o viață fără griji! Și, cine știe, poate o să-mi dea și un copil, nu cum ai făcut tu!
Fiecare cuvânt de-al lui era ca o palmă pentru mine. Mă gândeam mereu că, din cauza faptului că n-am putut avea copii, va veni o zi ca asta. Dar niciodată nu-mi imaginam că o să se întâmple atât de urât, atât de josnic.
Am trăit alături de Marin aproape cincisprezece ani cu bune și cu rele, ca toți oamenii. Dar mereu am crezut că într-o familie, respectul e mai important ca orice.
Anișoara, măcar ai fi plâns puțin, să nu mă simt chiar așa. Ești de piatră, uneori…
Mi-am ridicat bărbia cu mândrie.
Să plâng? Din contră, mă bucur pentru tine! Serios! Măcar unul din noi și-a urmat visul!
Marin a făcut o grimasă ciudată.
Of, lasă-mă, iar cu pensulele tale… Ce-ai tu, măi femeie, cu pictura? Nu aduce bani, nu-i meserie.
Poate dacă munceai și tu ceva mai mult, aș fi avut libertatea să mă ocup de pasiunea mea.
Ce să faci, femeie? Să pictezi? Dacă tot nu poți avea copii, măcar muncește!
M-am uitat la el cum încerca să închidă valiza.
Marin, dar noua ta domnișoară… crezi că va munci? Din ce o să trăiți? Că știu că nici tu nu ești mare amator de lucru…
Nu te privește! Dar uite, azi sunt bun și-ți spun: vom trăi pe banii noștri doar un pic. Tatăl Vioricăi o să aibă grijă de noi, când se va naște copilul. Și până atunci ne ajung banii!
A tras ferm fermoarul la valiză și a trântit ușa, plecând cu gălăgie. Și iar, acele sunete puternice pe care nu le-am suportat niciodată. Am ieșit la geam, iar până la scara blocului tocmai parcase o mașină roșie strălucitoare, din care a țâșnit o fată tânără, sărind direct în brațele lui Marin.
Normal, toată bătrânețea de la bloc a privit scena cu ochii mari. Nici să plece mai discret nu a putut, să nu mă facă de râs la toți.
Și, ciudat, m-a cuprins un soi de ușurare. În ultimul timp, viața noastră nu era decât teatru ieftin. Marin nu prea mai ajungea acasă noaptea, iar eu știam, eram conștientă, nu eram oarbă. Dar nu aveam puterea să rup eu cercul ăsta care se mai numea familie.
Am ridicat telefonul.
Lenuța, salut. Ce faci diseară?
Prietena mea, uimită:
Anișoara, tu? Ieși din depresie?
Of, hai că n-a fost depresie, doar așa, o stare proastă. Hai să ieșim undeva, să bem un pahar, să stăm de vorbă. Chiar am un motiv.
S-a făcut liniște în receptor, apoi Lenuța a vorbit cu grijă:
Ani, dar tu ești bine? Ai luat ceva pastile azi, de cap poate? N-ai febră?
Lenuța, gata cu glumele!
Bine, bine, dacă ești serioasă, eu vin! Mi s-a acrit să te văd tot timpul amărâtă. Dar ce facem cu Marin? Te lasă pe la ora aia?
Nu-l mai interesează pe Marin. La șapte, la Rubin să fii!
Am închis. Într-o zi tot am să o omor cu vorba, jur! O iubesc de când o știu, dar are un dar al ei de-a sâcâi.
Am grăbit pașii. Era deja miezul zilei și aveam atâtea lucruri de făcut până să mă văd cu ea.
Lenuța se uita nerăbdătoare la ceas. Eu nu întârziasem niciodată, iar azi aveam deja cinci minute întârziere.
Am intrat în restaurant și cred că am lăsat pe toți cu gura căscată. Inclusiv pe Lenuța.
Întotdeauna am avut părul lung, prins în coc. Acum era scurt, tuns bob, blond. De obicei nu foloseam decât rimel și cremă după baie, dar în seara asta eram machiată ca la carte. Purtam rochie, lejeră, nu blugi cum s-ar fi așteptat oricine de la mine.
Ani, m-am uitat bine? Nu te mai recunosc…
Mi-am pus poseta pe scaun cu un aer triumfător.
Cum îți place?
Ești cu zece ani mai tânără! Să nu-mi spui că l-ai dat afară pe Marin!
Nu am avut cum! A plecat el.
Ne-am privit o clipă, apoi am izbucnit amândouă în râs.
După nici jumătate de oră, au venit la noi băuturi trimise de un domn de la masa alăturată. Un pic mai în vârstă ca noi, cam cu cinci ani.
Lenuța s-a uitat la mine șmecherește.
Uite, deja ai admiratori.
Am zâmbit, i-am făcut semn omului și l-am invitat la masa noastră. Lenuța era șocată.
Azi chiar îmi place de tine!
Am stat până târziu. Omul se numea Ilie, era vesel, deștept, echilibrat și… chiar plăcut.
Când Ilie a dus-o pe Lenuța la taxi, mi-a propus să mă conducă și pe mine.
Aș merge pe jos până la capătul orașului cu tine! Am mașină, dar când beau, nu conduc.
Nici nu trebuie, că stau la două străzi de aici.
Am mai stat de vorbă plimbându-ne pe la ora matinală. El m-a întrebat, mirat:
Ce sărbătoriți voi azi, de aveai față de om fericit? Nu era ziua ta, nu?
Nu. Dar, totuși, e o zi specială ieri am fost părăsită de soț.
El m-a privit surprins. Am zâmbit, parcă mai liberă ca niciodată.
Peste trei săptămâni, stăteam cu Lenuța la o cafenea.
Ani, tu cum te mai înțelegi cu Ilie?
O, Lenuțo, am senzația că nu am fost niciodată mai fericită! Mi-e drag, știi că nu trebuie să mă ascund cu nimic față de el?
Dar e ceva ce te roade?
Parcă… Marin nu se lasă. Nu știu de ce, dar mi-a trimis invitație la nuntă.
Să-l bată norocul… De ce să vrea asta?
Cred că vrea să vadă o fostă nevastă distrusă, s-o arate și celeilalte.
Atunci du-te cu Ilie. Salutați frumos, plecați la fel. Îi dai o lecție!
***
Marin o privea pe Viorica.
Ești superbă azi…
Știu. Crezi că vine tata?
Cum să nu! Ești fata lui…
O fi… Dar de un an n-am văzut niciun leu, vrea să-mi arate ce grea e viața. Grozav tată…
Marin i-a dat brațul.
Lasă, că vine, nu pleacă nicăieri. Se mărită fata lui!
Nunta era plătită pe datorie. Marin și Viorica erau siguri că tatăl ei va fi mișcat, va ierta tot și îi va umple de bani.
Marin?
Da? Presupun că și a ta vine?
Închipuie-ți că da! M-a sunat ieri.
Pe bune?
Da! Cred că vrea să mă roage să mă întorc.
O să vedem! Ador asemenea scene!
Când i-am explicat lui Ilie ce vreau de la el, am văzut cât se mira.
La cât e nunta, zici?
La două. De ce, ai altceva de făcut?
Cum îl cheamă pe fostul tău?
Marin…
Aiurea! E întors norocul. Vin cu tine, normal!
Doar pe drum mi-a explicat de ce părea atât de entuziasmat. Am rămas cu gura căscată.
Am ajuns la masă. Mergeam mândră, braț la braț cu Ilie.
Marin și Viorica păreau stingheri și nemulțumiți. Ne-am apropiat.
Tata? a șoptit Viorica.
Marin abia a putut să spună:
Anișoara?
Nici nu m-a recunoscut. Nu și-ar fi imaginat că pot arăta așa.
Ilie i-a întins flori fetei, un plic și i-a zis:
Mă bucur, domnișoară, că te-ai căsătorit și ai decis să fii pe picioarele tale. Eu și cu Anișoara acum plecăm să vedem lumea.
S-a întors apoi către Marin:
Să știi că viitoarea soacră a ta are și ea nevoie de vacanță. Îți las fata pe mâini bune. Noi vă lăsăm, acum.
Am ieșit din restaurant. Îmi venea să râd în hohote, dar nu știam dacă lui Ilie i-ar plăcea să mă vadă așa. Dar el s-a întors spre mine.
Știi că va trebui acum să te însori cu mine, nu?
M-am oprit, apoi i-am răspuns serios:
Ei, dacă trebuie… trebuie!
Ne-am luat de mână spre mașină, iar Ilie deja căuta bilete către undeva unde să fie soare și mare.
