Îmi aduc aminte, dintro vreme demult apusă, cum tata nu mai voia să ne vină la noi. Nu mai veni, tată, că atunci, când pleci, mama începe să plângă. Plânge toată noaptea, iar eu adorm, mă trezesc, adorm iar și ea nu încetează să plângă. Îi ziceam: Mamă, de ce plângi? Din cauză de tata? Dar ea răspundea că nu plânge, doar nasul i se curăța de un nas înfundat. Eu, deja mare, știam că nu există un nas înfundat care să sângereze astfel.
Întro afternoon toridă din București, tata stătea cu Sânziana la o masă de cafenea, agitând cu o linguriță mică cafeaua rece, ce abia părea să se fi răcit în ceașca albă, diminută cât o lupă. Sânziana na atins înghețata de lângă ea, deși în fața ei se întindea întro vasă mică o adevărată operă de artă: bile colorate acoperite cu o frunză verde și o cireșă, totul scăldat în ciocolată. Orice fetiță de şase ani sar fi lăsat cuprinşi de acel festin, dar nu Sânziana. În săptămâna precedentă, sâmbăta trecută, părea că hotărâse să poarte o discuție serioasă cu tata.
Tata tăcea mult, apoi, după o clipă, întreabă:
Deci, ce vom face, copilă? Să nu ne mai vedem deloc? Cum aș trăi eu fără tine?
Sânziana își ciupi nasul, drăguţul nas de la mamă, puţinel cu un strop de cartof, se gândi puţin şi răspunse:
Nu, tată. Eu tot fără tine nu pot. Hai să facem așa: sunămi pe mamă și spunei că în fiecare vineri, de la grădiniţă, mă vei lua. Vom ieşi la plimbare; dacă vrei să luăm o cafea sau să mâncăm înghețată (Sânziana aruncă o privire la vasul ei), putem sta în cafenea. Îţi voi povesti tot ce fac eu și mama.
După o clipă, adăugă:
Iar dacă vrei să vezi cum stă mama, o să o filmez săptămânal cu telefonul și îţi trimit poze. Vrei?
Tata o privea pe fetiță cu înţelepciune, zâmbi uşor şi încuviință:
Bine, așa vom trăi deacum, copilă
Sânziana suspină uşor, apoi se apucă de înghețata ei. Totuşi, încă nu terminase să vorbească; trebuia să spună ceva esenţial. Când bilele colorate se așezară sub nas, transformândui mustaţa în curcubeu, le lingă cu limba, iar apoi deveni serioasă, aproape adultă. Aproape o femeie ce trebuie să aibă grijă de bărbatul ei, chiar dacă el era deja în vârstă: săptămâna trecută tata sărbătorise ziua de naştere. Sânziana îi făcuse o felicitare în grădiniţă, colorând cu grijă cifra mare 28.
Chipul ise întunecă din nou, ridică sprâncenele şi spuse:
Cred că ar trebui să te căsătoreşti
Și, cu bunăvoinţă, minţi adăugînd:
Nu eşti încă foarte bătrân
Tata aprecia gestul blând al fiicei şi şuşti:
Şi tu vei spune că nu eașa de foarte bătrân
Sânziana, cu entuziasm, continuă:
Nu, nu! Iatăun unchiule Ştefan, care a venit de două ori la mamă, chiar și cu părul puţin cărunt. Apoi
Şi îşi atinse fruntea, netezind buclele moi cu degetele. Se prefăcu că a înţeles, în timp ce tata se încrunta şi o privea în ochi, parcă dezvăluind din grea sclipire un secret al mamei. Atunci, cu ambele mâini la gură şi ochii mari ca de surpriză, spuse:
Unchiule Ştefan? Ceun unchiul Ştefan a venit să ne viziteze? E şeful mamei? strigă tata, aproape să se audă în toată cafeneaua.
Nu ştiu, tată se bâlbâi Sânziana, deranjată de reacţia lui. Poate e şeful. El aduce bomboane, un tort pentru noi. Şi, mai mult, ezită să împărtăşească cu tatăl, pe care îl considera necorespunzător, flori pentru mamă.
Tata, strânsând câţiva degete pe masă, privea lung la ele. Înţelegea că în acel moment, chiar în acea clipă, lua o decizie de viaţă. Şi aşa, tânăra femeie nu grăbea bărbatul spre concluzii; ştia că bărbaţii sunt adesea încet la gândire şi trebuie împinsţi spre alegeri bune. Cine altă să le împingă decât femeia, mai ales cea care este cea mai scumpă din viaţa lui?
Tăcerea domniului se lăsă, apoi, cu un oftat puternic, despărţi degetele de la clape, ridică capul şi începu să vorbească Dacă Sânziana ar fi fost puţin mai mare, ar fi înţeles tonul lui, asemănător cu cel al lui Othello cândi adresa o întrebare tragică lui Desdemona. Dar încă nu ştia de Othello; nu ştia de iubirile celebre. Învaţa prin viaţă, privind oamenii cum se bucură şi se chinui de uneori din cauze mărunte
Şi aşa spuse tatăl:
Hai, copilă. E târziu, o să te duc acasă şi, pe drum, voi vorbi cu mama.
Ce avea să discute cu mama nu o întrebă Sânziana, dar simţi că era important și se grăbi să termine îngheţata. Însă în curând îşi dădu seama că hotărârea tatălui era mai grea decât cel mai delicios desert. Aşa că, cu o mișcare vioaie, aruncă linguriţa pe masă, se ridică de pe scaun, şterse buzele murdărite cu dosul palmei, suflă nasul şi, privind direct la tată, spuse:
Sunt gata. Hai să mergem
Nu au mers, ci aproape au alergat. De fapt, tata alerga, dar îl ţinea pe Sânziana de mână, aşa cum prințul Andrei Bolcanski ar ţine cu mândrie un drapel la Bătălia de la Austerlitz. Când au pătruns în bloc, uşile liftului se închiseră încet, lăsând în sus un vecin în înălţime. Tata, puţin nesigur, se uită la Sânziana. Ea, de jos în sus, cu hotărâre, întrebă:
Şi ce aşteptăm? Ce aşteptăm pe al şaptelea etaj?
Tata ridică fetiţa în braţe şi se repeşi pe scară. Când, în cele din urmă, mama deschise ușa, tata o prinse de mână şi strigă:
Nu poţi să procedezi aşa! Ceun Ştefan? Eu te iubesc pe tine, şi noi avem pe Sânziana
Apoi, fără să o lase să se desprindă, îl strânse şi pe mama în braţe, iar Sânziana îi înconjură pe amândoi prin gât, închizând ochii, căci adulţii se sărutau…
Aceasta e amintirea mea, dintro zi cu mult uitată, când cuvintele se împleteau cu felurite dulciuri, iar un copil cu nasul roz, cu mustaţa de curcubeu, a învăţat să ţese legăturile dintre părinţi cu firul delicat al iertării şi al speranţei.
