Nu bine deloc! Până la urmă, e mama lui! Ar putea să o aducă la el acasă! astfel de vorbe se aud mereu de la rudele lui Valentin, soțul meu. Știu că și prietenele mele gândesc la fel, dar nimeni n-ar îndrăzni să-mi spună așa ceva în față. Totul are la bază povestea cu soacra mea.
Paraschiva are 83 de ani, depășește suta de kilograme și e mereu lovită de tot felul de boli și neputințe. De ce nu o aduci pe Paraschiva să stea la voi? m-a întrebat Călina, verișoara mea, acum câțiva ani E bine că o îngrijești zi de zi, dar dacă se face ceva noaptea? E greu să fie singură. Până la urmă, Valentin al tău e singurul ei sprijin.
E clar ca lumina zilei că bunica va fi în grija fiului adică Valentin, a nevestei lui (adică eu) și a unicului nepot, Dacian. În ultimii cinci ani, Paraschiva n-a ieșit nici măcar o dată din apartamentul de pe strada Mihai Eminescu din Chișinău. O dor picioarele, greutatea nu-i dă pace, iar viața pare că i se topește între bucătărie și sufragerie. Totul a început acum treizeci de ani, când Paraschiva era o femeie aprigă, sănătoasă și cam autoritară.
Cu cine ai venit la mine? a întrebat, cu voce răstălmăcită de indignare, mama lui Valentin, prima dată când l-am vizitat pe el Pentru rinocerita asta mi-am sacrificat viața?
După aceste vorbe amare, m-am tras în tăcere până la stația de troleibuz cu Valentin. Pe-atunci, Paraschiva locuia la marginea Iașului, într-o vilă țuguiată și mândră, moștenită de la bărbatul ei, fost director la uzina locală. Paraschiva a dus-o ani mulți ca doamna casei, chiar și după ce soțul a plecat pe lumea cealaltă. În ziua aceea, Valentin m-a urmărit și m-a prins din urmă am avut noroc că bărbatul meu nu s-a lăsat orbit de mamă-sa, deși îi respectă bătrâneii cu o pietate demnă de ape adânci. A încercat să mă liniștească, să-mi spună că e felul mamei mereu cu vorbe tăioase.
După ce ne-am căsătorit, am început să strângem bani de-un apartament. Valentin mergea des la muncă în Timișoara și dispărea câte jumătate de an lucra să ne adune leii. După cumva trei ani, am reușit să cumpărăm o căsuță și să o renovăm din temelie. Nu o vizitam prea des pe Paraschiva ea reușea să strecoare tot felul de gâlcevi și minciuni în urechile lui Valentin și ale tuturor celor care o vizitau. Chipurile, nora nu-i permite să ajute pe propria-i mamă. Cum adică nu-l lasă? Se făcea că nu știe nimic.
La un moment dat, Paraschiva a decis să se mute din sat la oraș; banii obținuți din vânzarea casei nu i-au ajuns, ne-a cerut să punem și noi bani, promițând că apartamentul va rămâne lui Dacian, nepotul ei, când o fi să se ducă. Dar la notar, a spus deodată că apartamentul trebuie trecut pe numele ei, pentru că cineva i-a spus că bunicile rămân deseori fără acoperiș deasupra capului. Ba chiar a zis că are de gând să-l lase moștenire cui va avea grijă de ea la bătrânețe, că vrea să fie stăpână în propria casă! Ne-a acuzat că vrem să o înșelăm și să rămână pe drumuri.
A trecut aproape două decenii de-atunci. La biroul notarial din centrul Chișinăului, s-a auzit gemetele ei toată strada, iar noi ne simțeam micșorați de rușine, ca niște furnici fără adăpost. Am hotărât să o lăsăm baltă. S-a mutat repede, nu ne-a lăsat nici măcar să vopsim pereții a locuit acolo aproape o lună, apoi a început să se plângă că totul era vechi și se stricau toate. Paraschiva a dat vina pe mine: că am găsit apartamentul greșit și că voiam să o arunc la marginea societății.
Paraschiva îi adora pe copiii verișoarei sale, dar îl ignora pe Dacian, nepotul. Se prefăcea că nu-i știe nici măcar data nașterii! Acum câțiva ani, s-a îmbolnăvit și s-a îngrășat atât de tare că nici patul nu-i mai ajungea. I-am dus mâncare sănătoasă, cum i-a prescris doctorul dar Paraschiva m-a suduit și a refuzat s-o mănânce, zicând că doar Călina îi aduce mâncare cu gust de acasă și că eu o înfometez.
Anul trecut, Valentin m-a rugat să o aducem pe Paraschiva la noi. Zicea că mama lui a priceput tot și vrea să asculte de sfaturile medicului.
Bine am spus, dar doar cu condiția: bucătăria să fie doar a mea, eu să decid ce gătesc și să nu vină la noi niciunul din verii ei.
Soacra mea s-a revoltat, n-a vrut să vină în mintea ei era deja regina casei. Dar la noi, o singură stăpână există și aceea sunt eu! Am ajuns s-o vizitez, să fac curat, să-i gătesc, să rămân uneori peste noapte. Verișoara ei preferată se îngrijora doar telefonic, din alt cartier.
Paraschiva se plângea la telefon că o înfometez: nu-i dau dulciuri, nu-i aduc salam de Sibiu, nu-i pun prăjituri pe masă. M-a rugat să-i aduc cozonac, dar verișoara, invocând mereu lipsa de timp, amâna vizita deși stătea de trei ori mai aproape decât mine. Venea odată pe lună cu un plăcintar sau cu bomboane, eu mă ocupam de ea zilnic și nopțile se amestecau între viața mea și grijile de bătrână.
Într-o zi, soacra m-a sunat și s-a plâns că i-au dispărut lănțișorul și crucea de la gât. M-a informat că eu și Călina am fost amândouă la ea în aceeași zi, dar era convinsă că eu le-am luat.
Am pus mâncarea pe masa ei și am găsit lanțul și crucea căzute lângă noptieră, le-am pus la loc. Acasă, i-am povestit totul lui Valentin și am hotărât că nu mai merg la Paraschiva. I-am propus să o trimitem la un cămin de bătrâni. Valentin a fost de acord.
Așa, între leii moldovenești și amintirile noastre vechi, povestea s-a destrămat ca un goblen uitat în vis.
