Victor Ilieș, abia terminase de aruncat prin coșul de nuiele ultimul său prinse de seară câteva crapuri sclipitoare şi se îndrepta pe cărarea îngustă spre căruța lui dărâmată, când, ca lovit de un fulger, se opri brusc. Nu era o halucinație. Din ceaţa densă a râului, cu apă tulbure, se auzi din nou acelaşi zgomot nu un strigăt, ci un gem de suferinţă animalică, ce-i făcu pielea să i se înfiare de fiori. Era o femeie care striga. Vântul, cumplit în crengile coniferelor bătrâne, trosnea și zdrobea sunetul vocii ei, dar cu greu se prindeau cuvintele. Nu căuta doar ajutor; implora cu totă puterea sufletului ei. Alături de ea se auzea și un alt sunet stropi de apă haotic, panica unei alte vieţi pe mal.
Fără să clipească, bărbatul aruncă coșul, iar pe nisipul umed se împrăşti puţin de peşte, scânteind argint. Înfăşurânduşi haina groasă de pânză şi pantalonii de lucru îmbrăţiţi în noroi, rămase doar în lenjerie uzată şi sări în apa neagră, îngheţată. Vântul, cumva animal sălbatic, ridică valuri, lovindui faţa cu spumă şi stropi.
Înotul era o chină. Curentul, de obicei leneş, era astăzi viclean și puternic, strângândui picioarele ca niște braţe reci. Aproape pe mijlocul râului, în acel loc unde apa era mai adâncă şi mai înnegrită, se lupta cu disperare o tânără. Părul ei negru, ca algele, se zbătea pe valuri, apoi se ascundea neputincios în abisul negru, răsucindui capul sub apă. Băiatul pe care o implorase, fără să ştie dacă răspunde, ajunsese deja pe malul opus. Nu se uită în spate, era alert şi speriat. Trăgând în sus o plută gonflabilă, se întoarse spre pădure, alergând să se ascundă în desișul salvator.
Fata nu mai striga. Nu mai ieşi la suprafaţă. Când Victor Ilieș, flămând de putere, ajunse la locul blestemat, pe apă se iveau doar cercuri lente, sinistre. Inima îi căzu în gât. Inspiră adânc, respira cu pieptul plin şi sări în ceaţa îngheţată. Mâinile îi găsiră ţesătura alunecoasă a hainei, strânse un corp fără viaţă din spate şi, cu cealaltă mână ca un vâsl, începu să pedaleze disperat spre malul său. Fiecare lovitură se transforma în oțel aprins în muşchi, fiecare suflare era un strigăt. Dar înota, agăţat de viaţă şi de cea pe care o ţinea în braţe.
După ce scoase tânăra pe uscat, nu simţi oboseala; mâinile lui, obișnuite cu munca grea, acţionau rapid întorsături, presiuni, respiraţie artificială. Din plămâni curgea apă tulbure de râu, iar corpul ei clătină cu un tuse surd, întrerupt. Respiraţia, slabă dar constantă, începu să curgă. Trebuia să o încălzească. Strânse cărbunii moţiţi ai focului vechi, ameninţaţi de cenuşă, şi pe o zonă încă caldă, aşeză o platformă din pietre netede ale râului, acoperită cu un strat gros de frunze de brad pufoase. A aşezat cu grijă fata pe acea patină improvizată, o acoperi cu singura sa haină, încă mirosind de fum şi sudoare. Adună resturile de pe mal, înfăşură hainele udă pe corpul îngheţat şi se așeză lângă focul nou aprins, întinzând spre el mâinile tremurânde, albăstruşii de frig.
Căldura se răspândea încet, parcă ezitând să pătrundă în carne îngheţată. Tânăra zăcea nemiţătoare, doar vapori slabi din respiraţia ei trădau viaţa. Apa rece şi şocul trecător-şicau totul, dar bărbatul ştia că, în scurt timp, ea se va trezi. Ştia așa cum ştia fiecare curbă a acestui râu.
Ridică privirea spre cer, acoperit de nori grei, jos, ca o pânză de plumb. Nici stelele nu străluceau, nici luna nu reuşea să pătrundă prin perdeaua cenuşie. Era singur în gol şi deznădejde.
Aplecă privirea spre flăcările vii şi le lăsă să-l poarte înapoi, în amintirea acelei seri gri, fără milă, care ia furat totul.
El, Lăcrămioara şi micuțul Andrei, veniseră la pescuit, ca în fiecare vară. Lăcrămioara, lăsânduși soţul şi fiul să strângă cuşeul la cort, plecă cu barca veche, dar de încredere.
Căpătaţi un ceai, mă întorc cu captură și vom savura cea mai aromată ciorbă de peşte din lume! glumi Victor, în timp ce zâmbetul îi lumina faţa.
Doar să fii atent, Viti, vremea se strică, îl atenționă soţia, privind norii care se adunau.
Ştiu fiecare piatră! Nu te teme! strigă el din apă, vâslaţi spre suprafaţa strălucitoare.
Ajuns la locul său preferat, aruncă undiţele şi aşteptă ritualul obișnuit. Dar cerul se înnegri brusc, ca şi cum ar fi căzut noaptea. Vântul se ridică furios, smulgând copacii la pământ, şi din cer se revărsă un val de apă. Barca se răsuci, iar dintrodată se auzi un zgomot uscat: fundul bărcii lovea o bucată îngropată de lemn, ce ieşea din apă ca o suliţă. Aerul se umplu de un şuierat înfăţişat şi, în clipă, barca sa transformat în o bucată de pânză de cauciuc.
Victor încercă să înoate, dar o crampă ascuţită ia strâns piciorul, ca o armă de gheaţă. Lupta cu forţa furioasă a naturii era inegală. Curentul îl prindea, lovea de ceva dur, şi întunericul îl înghiţi. Îşi recăpătă cunoştinţa abia în a treia zi, întins pe patul aspru al unui han necunoscut, cu miros de fum şi iarbă. Străbătu un îngrijit bătrân cu faţa brăzdată de riduri adânci ca hărţi vechi.
Treaz, băiete, mormăi el, punând pe un scaun o farfurie cu supă aburindă. Ia, bea această plantă, opreşte sângele. Şi mănâncă ciorba, că altfel nu vei mai avea suflare.
Unde sunt? gâfiu Victor, auzind un nume străin de loc. Cu groază înţelege că a fost dus la sute de kilometri de casă.
Ma luat marea, băiete. Vânzători de vânat mau adus pe aici. Credeam că nu vei pleca.
Victor încercă să se ridice, dar bătrânul îl înlătură cu degetul uscat:
Stai jos, nu fi erou. Sângele ţia plecat. Dacă încerci să pleci, mori. Odihneştete.
Dar familia? Soţia, fiul Nu ştiu dacă ştii că sunt în viaţă! strigă Victor, cu o notă disperată. Imaginaţia îi aduse în minte chipul Lăcrămioarei, iar inima i se strânse întrun nod.
Aici nu există poştă. Doar pădure, lupi şi urşi. Un singur tăiat de fiare.
Cum trăiţi aici? întrebă Victor, mirat.
Cu ierburi, ciuperci, nuci, fructe de pădure. Iarna pun provizii. Vânătorii vin uneori şi ne aduc praf de lașii lor. De douăzeci de ani trăiesc aşa.
Bătrânul îşi ridică capul, se aşează în patul său de paie şi, scârţind, adormă.
Victor îşi privea amprenta de lumină pe perete, umbrele dansau ca feţele soţiului şi fiului său. Dorul era atât de ascuţit încât îşi strângea dinţi ca să nu gemă. Vântul hurlă afară, ca şi cum ar fi sfâşiat toate speranţele.
Zilele se scurgeau una ca alta, fiecare mică mişcare să se întoarcă, să stea jos, să ţină o lingură era o victorie modestă ce aducea un strop de bucurie.
Se ridică încet, aşa cum prevăzuse bătrânul, şi când, cu un baston, ieşi dinăuntru, lumea era cufundată întrun alb orb, un strat de zăpadă neatins.
Cum pot să ies deaici? întrebă cu teamă.
Nimic nu poţi face. Drumul spre şosea e la o zi de mers, poate chiar mai mult. Tălpile sunt acoperite. Rămâi până primăvara. Când te vindeci, te ajut să pleci.
Vânătorii? Pot ajuta?
Vânătorii merg în alte păduri iarna, iar toamna vin pe aici. Poate cineva îţi va arăta drumul, dacă norocul-ţi va surâde dar nu mult e şansă. Bătrânul încuviinţă cu capul, aruncă un lemn în foc.
Victor se trezi din amintiri, cu inima strânsă de acea durere veche. Reaprinde focul cu câteva crenguţe uscate, se apropie de fata salvată. Respiraţia ei devenea mai profundă, dar conştienţa încă nu revenea. A pus haina pe ea şi se întoarse la foc, lăsând trecutul să-l învăluie întrun vârtej necruţător.
Bătrânul rămăsese mut. Când Victor se vindecă destul de mult ca să se miste prin han, bătrânul începu să-l ajute: curăţa zăpada de la uşă, aducea lemne, aprindea soba. Mâncarea de la el, o ciorbă din rădăcini şi ierburi sălbatice, nu mai era dezgustătoare foamea şi instinctul de supravieţuire erau mai tari decât gustul. Ceaiul de mentă şi rozmarin pe care bătrânul îl prepara îi amintea de Lăcrămioară, care io presca în fiecare ceai să adauge mentă.
Iarna se întindea fără sfârşit, parcă timpul se blocase în gherută de gheaţă. Dar primăvara, când începu să se topească, lăsă pământul să răsară încet. Două luni de luptă dintre iarnă şi primăvară, iar când Victor simţi din nou forţa în picioare, bătrânul căzu în pat.
Nu pot să te duc, cum am promis, murmură el. Sunt eu singur, mă las pe jos. Te-am ridicat, iar eu trebuie să mă refac.
Cum vei rămâne singur? Hai cu mine, în oraş, la doctori!
Nul există doctor în așa fel. Nici unul nu teva repara. Noi neam vindecat cu bandaje şi plante. Dute şi nuţi face griji, mă voi îmbunătăţi.
Bătrânul îi arătă drumul, iar Victor, recunoscător, plecă. Calea, ce părea lină în vorbă, se transformă în cotloane de vegetaţie. Mergea până la noapte fără să găsească vreun drum. A adormit sub brazi, iar dimineaţa a fost trezit de foşnetul unor ochi în întuneric. Întorcânduse, vedea câteva puncte verzi strălucind lupi. Sărăind, se căţă în cel mai înalt brad, ţinânduse de scoarţa aspră, până dimineaţa păştii disperau.
Ziua următoare plecă din nou, fără speranţă. Zilele se scurseră, întâlnirile cu mistreţi, cu mistreţisălcii, cu pisici sălbatice deveniseră rutina. Nopţile pe ramurile copacilor erau o necesitate dură. Mânca din fructe de pădure, rădăcini, bea din pâraiele reci, dormea pe covor de frunze, ascultând fiecare şuierătură. Dar nu renunţa, căci trebuia să ajungă acasă, viu.
Două săptămâni rătăci prin tăria nemiloasă a pădurii, fără să ţină cont de zile şi nopţi.
Întro poiană deschisă, zări un dreptunghi negru: o căsuţă de vânătoare. Se târî spre ea, deşi era aproape să cadă de oboseală. Era un han de iarnă, cu uşă ruginită pe care o deschise cu greu. Înăuntru mirosul era de praf, brad uscat şi rozătoare. Sub singura fereastră murdară stătea un pat de lemn cu o pătură de lână, iar pe masă era un săculeț de sare, o cutie de chibrituri, un sac de făină şi un halben de ţâţâit.
Ieşi afară, adună crenguţe şi aprinse focul pe o mică poiană. Întrun borcan de metal, puse apă de izvor şi fierbe ceai din frunze uscate de coacăze şi mentă. Prima înghiţitură de lichid fierbinte îl învălui în căldură, aproape fericit. Se întoarse la han, încuie uşa, blocă cu un băț şi se ascunzi sub o pătură groÎn dimineața în care lumina aurie a învăluit pădurea, Victor a găsit pe malul râului o scrisoare de la Lăcrămioara, semnată cu iubirea lor eternă, care i-a amintit că, indiferent de greutăţi, inima sărută pe drumul spre casă.
