Bună ziua! Am întâlnit recent o tânără pe care am cunoscut-o cu ani în urmă. Am fost atât de entuziasmată încât am decis să vă povestesc despre ea. Povestea ei este cu adevărat edificatoare.
Rebecca și cu mine zăceam într-o cameră de spital. Eu aveam o problemă minoră la genunchi, însă ea urma să fie supusă unei intervenții chirurgicale majore – trebuiau să îi amputeze piciorul.
Avea doar 22 de ani și era atât de disperată. Nu-și putea imagina cum ar fi putut continua să trăiască fără un picior.
Prietenul ei, Adam, venea să o vadă în fiecare zi. Odată am auzit-o spunându-i că ar fi bine să o părăsească și să-și găsească o altă fată. Nu voia să stea atârnată de gâtul lui ca o piatră.
L-am auzit pe el răspunzându-i cu emfază: “Nu! Nu o voi face, scoate-ți asta din cap!”. Apoi a îmbrățișat-o și a ținut-o în brațe mult timp.
La lăsarea întunericului am ieșit din cameră pentru o vreme, iar când m-am întors am găsit-o pe Rebecca stând la fereastra deschisă. Se clătinase și aha să zboare de la etajul șapte al spitalului. Am strigat-o pe nume și, când s-a întors, am văzut că plângea. Am tras-o în sus și am ajutat-o să se așeze pe pat.
Am vorbit ore întregi după aceea. Mi-a spus că nu-și dorea acea viață – să nu poată dansa la nunta ei și că nu avea șanse să aibă una deloc. Și nici măcar nu putea visa să aibă un copil. Ce fel de mamă ar fi fost dacă nu avea de gând să alerge după un lucru mic. Am făcut tot ce am putut să o calmez, dar nu părea să aibă prea mult succes.
Eram încă în spital când i-au tăiat piciorul – chiar deasupra genunchiului. A tot cerut din ce în ce mai multe analgezice – o durea mai mult sufletul decât rana. O puteam auzi gemând în somn, se răsucea în coșmaruri.
Apoi am fost externat și nu am mai văzut-o niciodată. Am sunat-o la telefon, mi-a răspuns sec și am decis că nu voia să o deranjez. În următorii câțiva ani m-am gândit des la ea. Am sperat că s-a liniștit și că este bine.
Iar zilele trecute am trăit o bucurie pe care nu pot să nu o împărtășesc. Mergeam pe o alee dintr-o grădină și m-am uitat la o familie drăguță – părinți frumoși și două fetițe. I-am recunoscut pe Rebecca și Adam !
Am alergat la ei și i-am îmbrățișat. Am stat de vorbă, s-a lăudat cu mine că i-au făcut o proteză foarte bună. A regretat că a fost atât de speriată la momentul respectiv încât a lăsat să-i intre în cap acele gânduri stupide.
Și-a terminat studiile, și-a găsit un loc de muncă, dar acum era în concediu de maternitate. Nimic din toate astea nu avea să se întâmple, însă, dacă Adam nu ieșea un mare încăpățânat – nu a părăsit-o nicio clipă, a făcut-o să creadă că ei doi își vor trăi fericirea.
Așa că, atunci când deplângem încă o “dramă”, e bine să ne amintim că există oameni ca Rebecca și minunatul ei soț.
