Lenuța a ajuns acasă mai devreme, încărcată cu bunătăți de la părinți. Voia să-l surprindă pe soț, dar Nicu, în loc să o întâmpine cu drag, a trimis-o la magazin. Totul s-a întors cu susul în jos.
Geanta grea îi trăgea umărul într-o parte, încât Lenuța abia s-a abținut să nu scape un of. O durea spatele în ultimele luni devenise deja o obișnuință. Și-a lăsat cu grijă sacoșele pe asfaltul crăpat din stația de autobuz.
A oftat adânc. Pruncul din burtă s-a foit iar nemulțumit. Șase luni de sarcină, nu e de glumă. Mai ales când plănuiești o surpriză soțului și vii de la părinți cu trei zile mai devreme decât ați vorbit. Atât îi era de dor, încât număra stâlpii pe ultimii kilometri din microbuz.
Oare ce face acum Nicu? Sigur nici nu bănuiește că sunt aici la zece minute de mers pe jos de apartament. Drumul dintre stație și scară părea infinit. Sacoșele ticsite cu bunuri de la mama borcane cu dulceață, slănină de casă, mere grele îi păreau de plumb.
Nici 50 de metri nu a mers și a înțeles: nu mai rezistă. Spatele îi ceda.
A scos telefonul și l-a sunat.
Nicule, salut, a murmurat ea în receptor, răsuflarea sugrumată.
Lenuța? Ce-ai pățit? s-a alarmat el.
Nimic, am sosit! Sunt la stație lângă bloc. Ieși, te rog, și ia-mă, că nu mai pot, am brațele rupte, mama m-a încărcat cu de toate
S-a lăsat o pauză ciudată la telefon. Lenuța s-a uitat la ecran dacă nu cumva s-a întrerupt apelul.
Ești la stație? vocea lui Nicu s-a subțiat. Chiar acum? De ce nu mi-ai zis? Decisesem joi, nu azi!
Voiam să-ți fac o surpriză, s-a supărat ea. Nu te bucuri? Sunt frântă de oboseală. Ieși măcar, te rog!
Stai! a strigat el brusc. Nu veni acasă direct. Adică Lenuța, în casă nu mai am nimic, am mâncat tot aseară. Mai bine treci pe la non-stop, la colț, ia niște carne, de vită bună. Azi mi-am luat liber, voiam să gătesc ceva bun să fie întâmpinarea ca la carte.
Care carne, Nicule? a bâiguit ea. Mă auzi? Sunt gravidă în șase luni, stau pe stradă cu două valize după drum!
Nu mai pot de spate! Acasă avem cartofi, ouă. Vino să mă întâmpini, mi-e foame și nu mai am putere.
Nu pricepi, Lenuțo, a început să vorbească mai repede el, Vreau totul perfect. Nu-i departe magazinul, nici două minute. Ia carne, adu și niște cartofi proaspeți, ai noștri s-au veștejit. Cere cuiva ajutor la bagaje sau mergi încet, că nu-i mult. Hai, te rog! E pentru noi doi. Eu mă ocup de restul până vii.
Lenuța s-a uitat la palmele roșii. Simțea valul amar urcându-i la inimă.
Nicule, ești întreg la cap? vocea i s-a înecat. Chiar vrei să merg la magazin, sarcinată, să mai car carne și cartofi, pentru că vrei tu să gătești acum?
Nu poți să vii și tu să iei tu ce lipsește?
Începusem cu pregătirile! Dacă ies acum, stric tot. Lenuțo, am făcut așteptându-te, cumpără vreo 800g de carne de vită și un sac mic cu cartofi. Gata, te aștept!
Și a închis.
Rămasă cu privirea pe ecran, Lenuța simțea că-i vine să plângă. În loc de îmbrățișare, pleca în drum la raionul de carne. Poate chiar pregătește ceva de necrezut? a gândit, oftând și târând sacoșele spre non-stop.
Mergea cu căruciorul printre rafturi, simțind cum vânzătoarea morocănoasă îi aruncă o privire plină de milă.
Carnea era grea, iar sacul cu cartofi aproape imposibil. Când a ieșit, nu-și mai simțea degetele, parcă-i înghețaseră mâinile.
Telefonul a sunat din nou.
Ai luat? entuziast Nicu.
Am luat, a mormăit printre dinți. Sunt la scară, deschide.
Nu urca! aproape țipă el. Așteaptă pe bancă, zece minute, atât.
Serios? deja striga Lenuța, spre uluiala trecătorilor. Nicule, ce zece minute? Nu-mi mai simt picioarele, nu mai pot sta!
Nu e gata surpriza! repeta el încăpățânat. Dacă vii acum, se strică totul. Așează-te pe bancă, ia aer, jur, cinci minute! Închid, nu mai am timp!
S-a prăbușit pe banca umedă de la scara blocului. Sacoșele au căzut cu zgomot. Ar fi aruncat cu punga de carne la etajul trei!
Zece minute. Douăzeci. Lenuța simțea cum clocotește. Dar poate o surprinde cu flori, mic dejun romantic, vreun violonist? Nimic nu ar merita, totuși, să o țină în ploaie după atâta drum.
Pe la treizeci și cinci de minute, ușa scării a scârțâit și a apărut Nicu. Avea tricoul pe dos, față roșie de la alergat, părul zburlit.
Vezi că ai rămas pe bancă! a zâmbit forțat, apucând sacoșele. De ce zici că ești așa nervoasă? Privește, ce vreme bună ei, hai sus!
Dar tu de ce ești leoarcă și duhnești a detergenți? a scrâșnit ea, ridicându-se cu greu.
O să vezi! a țopăit el spre lift cu exuberanță.
Au ajuns sus. Nicu a deschis larg și solemn ușa, așteptând reacție. Lenuța a pășit în hol, inspirând miros înțepător de clor și odorizant ieftin briză marină.
A verificat camera, apoi bucătăria, baia. Casa era curată. Pustie chiar. Hainele dispărute din fotoliu, covor proaspăt aspirat, urme de mop. Rafturile, șterse. Statuetele adunate grămadă.
Ei, ce zici? Nicu sclipea ca o monedă nouă. Vezi, surpriză!
Lenuța s-a întors încet spre el.
Și asta e tot? a întrebat în șoaptă.
Cum adică tot? s-a revoltat el, sărind. Am muncit aici trei ore! Am spălat toată podeaua și sub pat! Am spălat vasele, wc-ul lucește! Am vrut să vii și să fie tot lună, să nu trebuiască să faci nimic. M-am dat peste cap, cât ai fost la magazin.
Simțea nodul în gât.
Pentru asta m-ai pus să car carnea și cartofii singură? abia își putea stăpâni lacrimile. N-ai coborât nici până la stație, deși te-am rugat, pentru că dădeai cu mopul?
Exact! a ridicat din umeri. Am vrut să te conving! Mai mereu te plângi că nu te ajut. Uite că m-am străduit. Ai venit prea repede, nu am avut timp; a trebuit să trag de tine ca să termin. Și acum nici mulțumesc nu spui, arăți de parcă am scuipat în supă!
Chiar nu vezi?! Lenuța a explodat. Mă doare spatele, nu mai pot de oboseală! Port copilul tău. N-am nevoie de parchetul tău când știu că-s la pământ! Trebuia să mă iei de mână de la poartă, nu să speli pe jos!
Nicu s-a făcut roșu tot și a aruncat cârpa în chiuvetă.
Uite, că mereu nu-i bine! a urlat. Mă trezesc de la cinci dimineața să împachet tot, să-ți fac plăcere, să-ți gătesc, iar tu vii și țipi! Ai văzut vreodată casa așa curată? Nici la nuntă n-o avea!
Dar de ce o vreau așa cu prețul acesta? răspundea Lenuța tremurând. M-ai ținut pe bancă o jumătate de oră, am înghețat, picioarele mi s-au umflat! M-ai pus să car mâncare când abia mă târâiam! Asta nu-i surpriză, e chin!
Chin, spui tu! Nicu făcea ture prin bucătărie. Iartă-mă că nu-s perfect! Alta s-ar fi bucurat ție numai de boală și de spate-ți pasă! Și eu poate-s obosit! Am stat treaz, am gândit cum să te bucur!
Cu fața în palme, Lenuța a izbucnit în plâns.
Nu înțelegi nimic Ai ales un plintus curat în loc să mă îmbrățișezi!
Despre ce vorbești? iar a ridicat tonul. Ai venit neanunțată! Dacă veneai joi, găseai curat și tot bun. Dar nu, ai apărut și-acum tot eu ies vinovat! Ești nerecunoscătoare, Lenuțo. Nerecunoscătoare.
A fugit din bucătărie, trântind ușa la dormitor.
Copilul din burtă a dat din picior. Lenuța s-a prăbușit pe scaun, privind punga cu carne rămasă pe masă, pe care Nicu nu o băgase nici la frigider. I se făcuse rău.
După zece minute, ușa a scârțâit.
Să gătesc carnea? a mormăit el. Sau nu vrei să mănânci, ca să-mi faci în ciudă?
Nu găti nimic, Nicule, a zis ea în șoaptă fără să se mai uite la el. Lasă-mă în pace, vreau să dorm.
Poftim, cum vrei! și iar a trântit ușa.
S-a ridicat legănându-se, spre baie. În oglindă: palidă, cearcăne, părul ciufulit.
Pe drum își imaginase cum o va îmbrățișa Nicu la sosire, va spune: Slavă Domnului că ai venit!. Așa și-a imaginat… Când a ieșit din baie, au reluat cearta. El a mai găsit vreo vină.
Din casă a ieșit doar cu ce avea pe ea noroc că nu s-a schimbat. S-a întors la părinți.
Toată lumea o ruga să nu divorțeze: socrii, cumnata, unchi din depărtare. Nicu tot suna, promitea că a înțeles, cerea să se întoarcă. Lenuța însă luase hotărârea: nu-i trebuia un bărbat care pune curățenia mai presus de sănătatea propriului copil. Asta nu e familie.
Așa am înțeles că o femeie are dreptul la respect și grijă, nu la vorbe goale și parchet curat. De atunci, caut să fiu om înainte de toate, pentru că dragostea fără sprijin e doar o cameră ștearsă de praf.
