22 iunie 2026 jurnalul meu
Astăzi, în sala de nașteri a spitalului din Botoșani, am auzit cum doamnele încep să vorbească în șoaptă despre o femeie bătrână ce s-a mutat în încăperea noastră. Ai văzut-o, fetițele, acea doamnă cu părul alb ca neaua? a întrebat Ioana, privind spre colțul unde stătea o femeie cu riduri adânci.
Da, e foarte închisă în sine. Probabil are nepoţi, dar nu iese nicăieri e un copil mic, încă în vârstă de…, a răspuns Maria, ridicând din sprâncene.
Mama ei pare chiar mai tânără decât ea, a adăugat Ana, Mă întreb câți ani are soțul ei.
E taciturnă, mereu posomorâtă, nu vorbește cu nimeni, a zis Elena, cu o voce încărcată de milă.
E ciudat, de aceea nu vorbește. Noi îi suntem colege, dar nu ştiu cum să o numesc. O cheamă Antonela, cred.
Poate ar fi mai potrivit să o numim cu numele și patronimicul ei a intervenit doamna Vasilica, iar discuţia a luat amploare când o viitoare mamă a ieşit din cameră pentru o scurtă plimbare.
—————————————————————-
Destinul Antonelăi a fost mereu dur. Când am împlinit patru ani, întreaga familie a fost lovită de o tifoasă epidemie. Mama, tata, fratele meu de un an și chiar bunicul, care se lupta cu o boală cronică, nu au supraviețuit. De atunci am fost crescută de bunica Maria, o femeie severă și autoritară, fără să simt vreun fel de afecţiune maternă.
În anul 1941, la unsprezece ani, eu și Vasile aveam treisprezece ani împliniţi. Locuiam în sate diferite şi ne-am mutat la Iași, la centrul judeţului, pentru a lucra la întreprinderea de prelucrare a lemnului, unde erau mereu lipsă mâini de lucru. Acolo am locuit, am muncit și ne-am cunoscut. De la tineri am mers pe urmele adulţilor, fără să ne oprim.
La cincisprezece ani, Vasile a vrut să plece pe front. Eu, Tania, cu părul roșu ca focul, eram gata să-l însoțesc, dar nu ne-au luat. Mai are rost să lucrez pe front? Sunteţi mai de preţ în spate, la fabrică, ne-au spus ofițerii.
La optsprezece ani ne-am căsătorit în grabă, fără petrecere, căci anii de război au adus poveri grele şi nu era loc de sărbători.
Bunica mea Maria nu a fost mulțumită cu mutarea la bărbatul meu. Satele noastre erau la treizeci de kilometri distanţă unul de celălalt, așa că a trebuit să călătorim în fiecare zi. Un an mai târziu, a venit pe lume fiul nostru, pe care l-am numit Vasile Vasile pentru că îmi amintea de tatăl meu, un om dur, dar harnic. Viaţa noastră părea să se așeze în armonie, chiar dacă povara grea a anilor de război încă ne apăsa pe umeri.
Cu toate acestea, fericirea nu a durat mult. Când Vasile a împlinit şase ani, încă locuiam în acelaşi sat, iar noi, Vasile și cu mine, eram un cuplu strâns, din suflet în suflet, cum spune vecinii. Vasile lucra ca şef de cuptor la fabrică, iar cuptoarele lui erau renumite în întreaga regiune.
Apoi, un iarnă înghețată, Vasile a fost chemat să reinstaleze un cuptor în satul vecin, de pe cealaltă parte a râului. A luat cu el pe micuțul Vasile, căci eu eram la muncă. Era o zi aspră, frigul părea să străpungă oasele, iar noi am pornit prin gheaţa de pe râu. Vasile purta un casetă grea cu scule el nu accepta să folosească uneltele altora, era un principiu al său.
Micuţul Vasile fugea și nu asculta de tatăl său, care îl ruga să rămână lângă el. Când au rămas doar câteva zeci de metri de mal, băiatul a căzut într-un șanţ înghețat, acoperit de zăpadă. Vasile s-a aruncat să-l salveze, dar…
În acel moment, Antonela, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, îşi pierduse soțul şi fiul. A ştiut că nu poate trăi într-o casă plină de amintiri dureroase, aşa că sa întors la satul natal, la casa bunicii Maria. În acea perioadă, viaţa ia luat sensul. Se închisese în sine, nu mai visa la o nouă familie.
Astăzi, în anul 2026, Antonela are treizeci şi patru de ani. La această vârstă, fără un soț şi fără un copil, a decis să se gândească la o nouă șansă. Îşi dorea un copil, dar singurătatea o făcea să tremure mai mult decât orice dificultate viitoare.
Satul în care locuiesc este izolat; drumul până aici nu e uşor. Iarna este aspră, iar eu miam luat cu mine copilul la spital în avans, temândumă că ajutorul nu va sosi la timp. Aveam grijă de sănătatea micuţului, căci înaintarea vârstei aduce cu sine temeri legate de sănătate.
În dimineaţa aceea, nu eram eu însămi; îmi plutea capul prin coridoarele spitalului, amintindumi că, în urmă cu optsprezece ani, am pierdut pe soţul şi fiul meu. Timpul nu a şters durerea; rana încă arde.
Cu multă încercare, am devenit mama unui băiat sănătos, pe care lam numit Dumitru. Îmi amintesc cum Vasile visa la un frate:
Cumpără-mi un frățior, spunea el, tata a făcut atâtea jucării! Voi juca cu frățiorul.
Ce nume îi vom da?, întreba tata.
Dumitrul!, răspundea el cu ochii strălucind.
Atunci îl vom chema Dumitru! zâmbi Vasile, privind spre mine.
În acel moment, speranţa a început să înflorească în inima mea. Vasile nu a vrut să vorbim de copilul pierdut, căci pierderea lui şi a lui Vasile îmi grebăseau sufletul. Dar acum, Dumitru a venit, exact cum îşi dorea Vasile.
Bunica Maria, însă, nu a fost încântată să vadă copilul în spital.
Ce plângi din nou, fericirea mea?, m-a întrebat ea cu vocea ei aspră, în timp ce încerca să mă liniştească.
Cine e săţi spună că toţi din sat se amuză de ruşinea mea?, mârâea ea, Şi eu numi voi arăta nasul pe uliţă, căci toţi vor şti.
Satul nu lăsa să treacă un cuvânt fără să se discute. Faptul că am o mamă necăsătorită de treizeci şi trei de ani cu un nou născut a devenit subiect de bâlbâieli și bârfe. Bunica Maria mia înjurat, dar în anul următor a murit brusc, lăsândumă cu un gol imens.
Am plâns, dar, în ciuda tuturor, bunica a fost cea care ma crescut.
Dumitru a crescut frumos, un tânăr înalt, cu ochi căprui şi păr negru, foarte diferit de mine, dar pe care îl iubeam cu toată fiinţa.
La şaptezeci de ani, am devenit bunică. Când Dumitru a aflat că a născut o fetiţă, am mers împreună cu el la spital, unde soţia lui, Sânziana, aşternea pe primul etaj.
Sânziano, aratămi fetiţa! am strigat cu bucurie.
Sânziana a deschis fereastra, ţinând copilul în braţe. Am zâmbit, ştergând lacrimile.
Uite, mamă, are părul roşu, seamănă cu tine! a exclamat fiul meu. Pentru mine, Antonela, a fost o bucurie să văd pe nepotul meu fericit. Viaţa nu a fost niciodată lipsită de suferinţe, dar fiecare zâmbet al lui Dumitru îmi dă putere să merg mai departe.
Îmi închei jurnalul cu recunoştinţa că, în ciuda furtunilor, am găsit lumina. Dacă va plăcut povestea mea, lăsaţi un comentariu şi un like. Fiecare semn de susţinere ne inspiră să continuăm să scriem.
