Am rămas însărcinată la 16 ani, pe când încă băteam drumul spre liceu. În satul nostru micuț, dacă o muscă zbura invers pe uliță, toată lumea știa și discuta; vă dați seama ce a fost când eu am bufnit cu burtica! Vecinele arătau cu degetul, iar ai mei ar fi preferat să intre în pământ de rușine. Tata nici nu mă privea în ochi Mai bine te-ar fi luat sfântul decât să ne faci de râs în halul ăsta! Ia-ți bocceluța și du-te la bunica, că eu nu mai pot cu atâta rușine.
Așa am ajuns la bunica, în satul vecin, la marginea unui cătun uitat de lume, într-o casă bătrânească, unde și șoarecii se acopereau iarna de frig. Am răbdat, ce era să fac? În ultimele luni de sarcină chiar nu mă ajuta nimeni. Am născut cu greu, salvarea abia a găsit hârtoapele până la casa bunicii, dar am izbutit, l-am crescut pe băiatul meu acolo, printre vechituri și amintiri. Toți îmi băteau obrazul că trebuie să-mi găsesc un bărbat. Poate să mă ia cineva pe mine, le ziceam? Eu munceam cum puteam și trăiam pentru băiatul meu, Mihăiță.
Când Mihăiță a crescut și a plecat la facultate la Chișinău, am apucat și eu calea străinătății. N-am vrut mai devreme; n-aș fi putut să-l las de suflet. Dar ce să mai zic, viața în Italia în comparație cu satul… de vis. Aveam grijă de o doamnă în vârstă care mă trata ca pe copilul ei. Mai punea din când în când 100-200 de euro în plus la leafă, de mulțumire. Cu banii ăștia, într-un timp am reușit să-i cumpăr lui Mihăiță o garsonieră și să-l pun la adăpost. Numai că banii… au început să-l îmbolnăvească pe Mihai: a uitat drumul spre bunica, iar de mine parcă uitase și el. Mă durea, dar tot îi trimiteam lunar câte 500 de euro, restul îi puneam deoparte, că n-aveam de gând să mă întorc în cocioaba veche.
Anii au trecut și Mihai mi-a zis într-o zi: Mamă, vreau să mă însor. Nunta, evident, am plătit-o tot eu, ca orice mamă de export. L-am ajutat și cu tot ce le trebuie tinerilor. Am zis că gata, acum pot să strâng bani și pentru mine. Dar, în cinci ani, m-am pomenit cu doi nepoți, iar când a început războiul, nora era însărcinată cu al treilea. Cheltuieli peste cheltuieli, și tot eu eram mama tuturor problemelor. Din fericire, tot am reușit să pun deoparte vreo 20 de mii de euro. O prietenă tocmai vindea o garsonieră frumos renovată în Chișinău ce noroc! Ne-am pus de acord să o cumpăr.
Vara trecută m-am întors acasă pentru acte la notar, dar Mihai mă aștepta cu vești minunate:
Mamă, am vândut garsoniera și am dat avans pe o casă. Mai trebuie 18 mii de euro pentru restul plății, speram pe banii tăi.
Ce banii mei? Eu tocmai vreau să-mi cumpăr ceva pentru mine!
Dar, mamă, nu poți să ne lași în drum! Cum să cresc trei copii într-o cameră?! Mă bazam pe tine.
De ce n-ai pus tu deoparte când îți trimiteam lunar câte 500 de euro? Până acum făceai ditamai vila!
Mamă, tu te întorci tot în Italia, ce-ți trebuie ție o garsonieră la Chișinău?
Şi dacă pățește mama ceva, unde să stea, sub cerul liber? Dacă mă îmbolnăvesc, dacă e nevoie să rămân?
Poți sta cu bunica, la țară!
Atunci te duci tu cu toți copiii și soția la bunica!
Mi-am ținut picioarele ferm și n-am dat banii. N-am muncit ani buni printre străini ca să n-am unde să stau la bătrânețe. Mihai s-a supărat foc pe mine și nu mai vorbește. Am auzit că a umblat la toată lumea după bani. Dar, fraților, cât să tot trăiască omul din spatele mamei? Nu-s pusă pe pământ doar să dau și să dau… La urma urmei, și eu merit să respir măcar un pic!
