Am șaizeci și șase de ani și de la începutul lui ianuarie locuiesc cu o fată de cincisprezece ani, care nu e fiica mea. Ea este fiica unei vecine din satul nostru, vecină ce s-a dus la Domnul cu câteva zile înainte de Anul Nou. Trăiau doar ele două într-o garsonieră închiriată, la trei case distanță de casa mea, pe o stradă îngustă ce dimineața mirosea a pâine proaspătă. Spațiul era mic: un singur pat pentru amândouă, o bucătărie improvizată, o masă modestă unde mâncau, învățau și lucrau deopotrivă. Niciodată nu am văzut la ele un strop de lux. Își duceau traiul cu strictul necesar.
Mama fetei era bolnavă de ani buni, dar muncea fără oprire. Eu făceam vânzare din ușă în ușă, cu produse aduse cu sacoșe din piață. Și când nu ajungea, ridica o tarabă la colț de stradă, vindea plăcinte, terci de ovăz și compoturi în sticle vechi. Fata, după lecții, îi era ajutor gătea, servea, strângea zarzavaturile la sfârșit de zi. M-am obișnuit să le văd seara târziu, obosite, adunând bănuți în palmă ca să vadă dacă le ajunge pentru pâine și lapte dimineața. Femeia era mândră și vrednică nu a cerut nimic nimănui niciodată. Eu, câteodată, le cumpăram merinde sau le duceam borș cald, dar totul cu blândețe, să nu o fac să se simtă stingheră.
Nu am auzit niciun glas străin în casa lor. Nu veneau nici rude, nici prieteni. Femeia nu spunea nimic despre frați, surori, veri sau părinți. Fata a crescut astfel, doar cu mama și cu lecția de a nu cere, de a ajuta, de a se mulțumi cu ce are. Acum, gândindu-mă, cred că poate trebuia să insist mai tare să le ajut, dar atunci respectam pragul trasat de ea.
Moartea mamei a venit pe neașteptate. Într-o zi era la muncă la brutărie, apoi peste câteva zile, s-a făcut liniște. N-a fost rămas bun lung sau plâns de familie. Fata a rămas singură în mica garsonieră, cu chiria în lei scurgându-se și facturi ce se adunau, iar școala bătea la ușă. Îmi amintesc privirea ei din acele zile: trecea de la fereastră la ușă fără noimă, temătoare să nu fie dată afară, năucă de nesiguranță, neștiind dacă cineva o va căuta sau dacă va fi dusă undeva necunoscut.
Atunci am hotărât să o iau la mine. N-a fost vreun sfat, nici vorbă mare. I-am spus doar că poate locui cu mine. Și-a strâns hainele într-un sac puține, ceea ce avea și a venit. Am încuiat apartamentul, am găsit proprietarul și omul a priceput repede situația.
Acum trăim împreună. Nu e la mine ca povară, nici ca o fiică pe care o copleșesc cu grija mea. Știm să împărțim treburile. Eu gătesc și organizez mâncarea. Ea spală vasele, își aranjează patul, mătură și face ordine în camera de zi. Nimeni nu ridică vocea, nu avem porunci. Ne înțelegem din priviri.
Eu acopăr cheltuielile haine, caiete, rechizite, o gustare pentru pauză. Școala e la două ulițe de noi.
De când s-a mutat, simt că banii nu-mi ajung așa ușor. Dar nu mă apasă asta. Prea bine știu că așa e mai bine decât să o las singură, dusă de vântul nesiguranței, cum a trăit lângă mama bolnavă.
Ea nu are pe nimeni. Nici eu nu am copii care să stea lângă mine. Sufletul meu spune că oricine ar face așa. Ce credeți voi despre visul meu ciudat, care-mi pare o poveste de iarnă uitată, cu chipuri dragi care nu se risipesc niciodată?
