Am 58 de ani și nu mai știu cum să procedez cu vecina mea din față.
Locuiește exact vizavi și se pare că activitatea ei principală este să urmărească fiecare mișcare de-a mea. Cunoaște precis la ce oră ajunge curierul, dacă aduce mâncare gata făcută sau cumpărături, câte plase cară omul și cine le ia de la ușă. Dacă întârzie curierul două minute, a doua zi deja aud păreride parcă aș fi dat ceva la televizor.
Controlul nu se oprește aici. Stă cu ochii pe mine și când duc gunoiul. Numără câte pungi scot la tomberon și în ce zi. Dacă într-o săptămână duc două pungi, iar în altatrei, are ceva de obiectat. Dacă nu ies deloc, fiindcă nu am ce arunca, tot se miră și întreabă. Odată m-a întrebat direct dacă nu cumva arunc mâncarefără nicio jenă, ca și cum ar avea acest drept. Am privit-o lung, încercând să-mi amintesc când a devenit gunoiul meu temă de interes public.
Cățelul meu e altă sursă de nemulțumiri. Nu e mare, nu e rău, dar latră dacă trece cineva prea aproape de poartă. Fiecare lătrat cere o reclamație. Vine la ușa mea și îmi spune: Câinele a lătrat mult cât ai fost la muncă. Interesant e că știe la minut când a lătrat, de câte ori și de ce, din punctul ei de vedere. Uneori am impresia că ea cunoaște programul casei mele mai bine decât mine.
Nici soția mea nu scapă. Dacă vine mai târziu de la serviciu, a doua zi aud v-ați culcat târziu aseară sau soțul s-a întors aproape de miezul nopții. Dacă ajunge acasă mai devreme, întreabă dacă nu e bolnav sau nu l-au dat afară. Nimic nu scapă privirii și comentariilor ei. Și nu mi le spune doar miele duce la alte gospodine din mahala, iar apoi acele vorbe ajung la mine, răstălmăcite.
Fiica mea de 16 ani trăiește și ea sub lupa vecinei. Dacă iese cu prietenii, vecina numără câți intră, câți ies. Observă cine vine în vizită, la ce oră și cât timp rămâne. I-a spus odată alteia din cartier că fata aia iese demasiado, parcă ar fi vorba de copilul ei. Am fost nevoit să mă iau de ea, pentru că am considerat că depășește limita bunului simț.
Cel mai greu este că nu vorbim despre cineva mutat de curând. Locuiește aici dintotdeauna, la fel ca și mine. Casa mea a fost a mamei meleDumnezeu s-o odihneascăși am moștenit-o fiindcă sunt singurul copil. Nici prin gând nu îmi trece să plec. Iubesc locul ăsta, poveștile lui, intimitatea mea. Nu casa e problema, ci traiul forțat lângă cineva care nu știe ce înseamnă limita.
Astăzi chiar nu mai știu cum să gestionez situația. Am încercat s-o ignor, am fost amabil, apoi mai tăiosnu funcționează nimic. Ea e tot acolose uită, comentează, trage concluzii. Aș vrea să știu: cum te descurci cu un astfel de vecin, fără să-ți pierzi liniștea, fără scandal, dar nici să nu-l lași să-ți invadeze viața ca și cum ar fi a lui?
Aveți vreun sfat?
Poate că lecția pe care am învățat-o până acum este să nu lași oamenii curioși să-ți strice pacea; liniștea vine din felul în care alegi să-i ignori, chiar dacă nu e ușor. E casa mea, viața mea și nu voi permite nimănui să mi le controleze.
