Hai, du-te la bucătărie! auzi din glasul lui Andrei, venind din living și nu am să aștept.
Viorica privea ecranul telefonului. Andrei scrisese a patra dată în jumătate de oră: Leneșule, ridică la ureche.
Ea era la volanul mașinii de școală de șoferi instructorul îi explica cum se parchează pe lângă bordură. Telefonul vibra din nou.
Pot răspunde? întrebă Viorica, cu vocea tremurată. Bărbatul mă caută.
Desigur.
Andrei, sunt la volan
Ce nu iei? Ți-am sunat!
Nu pot vorbi în timp ce
Înțeleg. Dreptul să obții permisul e mai important decât soțul. Când ajungi acasă?
Într-o oră.
Cine gătește cină? Sau eu singur?
Instructorul se întorsă, prefăcându-se că nu a auzit.
Voi sosi imediat, voi pregăti.
Bine. Gândisem că, odată ce m-am căsătorit, voi deveni o femeie de afaceri.
Acasă, Andrei stătea pe canapea, cu telefonul în mână. Trei luni trecuseră de când pierduse slujba; spunea că e temporar, dar căutările se prelungiseră.
Cum e la școala de șoferi? Ceva complicat?
În vocea lui se auzea un zâmbet familiar.
Bine. Astăzi am exersat parcarea paralelă.
Serios? E o știință întreagă, nu?
Viorica se îndreptă spre bucătărie. În chiuvetă se afla vasele nespălate micul dejun al lui Andrei.
Andrei, să despachetăm în sfârșit cutiile? Suntem în februarie și parcă am mutat ieri.
El ridică capul de pe ecran.
Ce să despachetăm? Te descurci singură.
Hai să o facem și împreună. Și curățenia
Andrei se ridică și se apropie. În privirea lui se strecură ceva rece.
Hai, du-te la bucătărie!
Spuse încet, dar cu o claritate care tăia în tăcere. Nu strigă. Vorbea, iar liniștea lui era mai înfricoșătoare decât orice țipet.
Viorica îngheață.
Ce ai zis?
Ce ai auzit! Du-te să gătești cina!
Vorbeam de cutii
Despre ce vorbeam? Eram în derivă. Am zis că te descurci singură.
În Viorica se rupeau firele. Nu de la supărare, ci de la înțelegere. Își aminti de petrecerea de Anul Nou la prietenii lui Andrei, când el era sufletul nopții.
Se îndrăgostea de toate femeile, glumea, ajuta gazda. Apoi, în mașină, zise:
De ce ai tăcut toată seara? Era ciudat?
Nu vin la bucătărie!
El ridică sprâncenele, surprins.
Ce?
Nu vin!
Viorica, nu mă lăsa să plec. Vorbeam normal, nu?
Normal? Când a fost ultima dată când ai vorbit normal cu mine?
Andrei lăsă telefonul jos.
Ce pretinzi? Am glumit.
Glumit? Leneșule, ridică la ureche e și el o glumă?
Pot scrie și soției, dar nu așa.
Dar ce contează! știi că nu e din răutate.
Înțeleg. De aceea am tăcut tot timpul ăsta.
Viorica se așeză pe marginea patului.
Știi ce mi-a zis instructorul astăzi? Aveți mâini sigure. Îți imaginezi? Mâini sigure la volan, iar acasă îmi este frică să cer ajutor la cutii.
Îți e frică?
Andrei chicoti.
Hai să vezi!
Mi-e frică. Pentru că știu că vei găsi o cale să-mi arăți cât de inutilă sunt.
Nu! Tu inventezi tot.
Inventez? Îți aduci aminte când la petrecere spui că la școala de șoferi mă distrez?
Era amuzant!
Tu râdeai. Eu mă rușinam.
Andrei se așeză lângă ea pe canapea.
Ascultă, dacă nu îți place cum vorbesc
Ce atunci?
Ușa rămâne aceeași.
Tăcere. Viorica privea bărbatul. Nu își ceru scuze. Nu explică. Doar arătă spre ușă.
Bine.
Se ridică. Ia din dulap o geantă de voiaj și începe să împacheteze.
Ce faci?
Ce mi-ai cerut.
Unde mergi?
La Oana.
Vii în scurt timp, cum de obicei.
Cum de obicei?
Femeile adoră dramele. Strigă la ușă, plâng la prietene.
Viorica puse în geantă acte, produse de înfrumusețare, încărcător.
Apoi mă întorc!
Se apropie de o cutie cu poze de nuntă. Ia o fotografie erau la Oficiul Stării Civile, zâmbind.
Așa îmi vorbești?
Andrei arătă pe poză.
Acolo erau oameni.
Iar aici?
Aici e familia. Hai să ne relaxăm.
Viorica pune cu grijă fotografia înapoi și închide geanta.
Relaxare Înțeleg.
Stai. Hai să discutăm.
Ce să discutăm? Mi-ai arătat deja ce înseamnă să fiu acasă.
În hol își trage geaca. Andrei stăgoște în pijamale de casă, desculț.
Lasă! Toate perechile se ceartă.
N-am certat.
Viorica apucă mânerul ușii:
Tu ai decis că poți să faci ce vrei.
Ușa se închise cu zgomot. Din spate se auzi:
Nu vei scăpa departe!
Două săptămâni mai târziu, un mesaj: Vin mâine, să-ți arăt ce înseamnă timpul.
O prietenă, Oana, clătină capul:
De ce te întâlnești cu el?
Vreau să știu dacă am dreptate.
La cafeneaua de lângă gară, Andrei întârzie o jumătate de oră.
Ce mai faci?
Se așază, fără să ceară scuze pentru întârziere.
Bine.
Unde locuiești?
La Oana, deocamdată.
Cuvântul deocamdată îi scăpa din gură vechiul obicei de a atenua situațiile.
La mine e haos. Vase murdare, rufe nespălate. Vecina a adus produse.
A venit ospătarul, o brunetă drăguță, de douăzecicinci de ani.
Ce comandați?
Două cafele spuse Andrei, zâmbind.
Ce dulciuri aveți?
Avem prăjituri delicioase
Atunci dați-mi tot ce e mai bun.
Scoase inelul de logodnă și-l lăsă pe masă.
Acum, când totul acasă e în ordine, pot să mă răsfăț cu deserturi.
Ospătarul râde.
Știți să gătiți și voi?
Desigur! Bărbatul poate să facă și terci. Principalul e să nu calce pe șosete în drum.
Viorica privea inelul.
Și nimeni nu cere ajutor la curățenie.
Continuă el. În acel moment, Viorica înțelege că el transformă povestea lor întro glumă pentru altă femeie.
Deci, se întoarce spre soție, încheiem spectacolul? Fără tine acasă e plictisitor.
Nu.
Ce nu?
Nu mă întorc.
Andrei, pentru prima dată în toată discuția, o privește cu adevărat.
Serios?
Da.
Viorica se ridică, pune banii pentru cafea pe masă.
Stai. Înțelegi ce faci?
Înțeleg. Prima dată în trei luni.
Viorica! Suntem adulți!
De aceea plec.
Afara cădea ninsoare udă. În cafenea, Andrei discuta cu ospătarul, probabil plângânduse de soția lui necorespunzătoare.
După o lună, Viorica închiriă un apartament cu o cameră. Obțină permisul, găsi un loc de muncă nou.
Întro zi, îl zări pe Andrei în supermarket, alături de o tânără. Râdeau și aleg produse. Viorica trecu pe lângă ei, neobservată.
Se gândi: cât va trece până va spune din nou hai, dute la bucătărie? O lună? Două?
Seara, Viorica stătea lângă fereastră, cu o cană de ceai. Pe masă, telefonul stătea tăcut, liniștit. Nimeni nu-i mai trimite leneșule, ridică la ureche.
Gândi la femeile care rămân, crezând că bărbații nu sunt rău, că toți bărbații sunt la fel. Simți pentru ele nu judecată, ci tristețe.
Telefonul clipi un mesaj de la colegă cu întâlnirea de mâine. Formal, cu respect.
Viorica zâmbi și răspunse. Apoi se așeză pe canapea, în casa ei, unde putea cere ajutor fără să se teamă de rimă.
Prieteni, dacă vă place să citiți poveștile noastre, lăsați un comentariu și un like. Asta ne motivează să scriem mai mult.
