Am 41 de ani și casa în care locuiesc acum a fost a bunicii și bunicului meu. După ce nu au mai fost, mama a rămas aici, iar când a plecat și ea, casa a trecut pe numele meu. Mereu a fost un loc liniștit, curat și cu orânduială. Eu lucrez toată ziua și mă întorc singură acasă. Nici nu mi-am imaginat vreodată că liniștea asta ar putea fi dată peste cap din cauza unei decizii pe care am luat-o ca să fac un bine.
Acum doi ani, m-a sunat o verișoară mai îndepărtată a mea, Irina, plângând. Trecea printr-un divorț, avea un băiețel mic și nu avea unde să stea. M-a rugat să o primesc pe câteva luni, până se redresează. N-am putut s-o refuz, era totuși din familie și n-am crezut nicio clipă că o să-mi dea bătăi de cap. La început a fost totul în regulă s-a mutat într-o cameră, mai ajuta cu banii la cheltuieli, pleca devreme la serviciu. Băiatul ei rămânea la vecina de lângă noi, nu era nicio problemă.
După cam trei luni, Irina a renunțat la serviciu. Mi-a spus că e ceva doar temporar și că își caută altceva mai bun. De atunci a început să stea toată ziua prin casă. Nici copilul nu mai mergea la vecină, ci umbla cât era ziua de lungă prin toate camerele. Totul s-a schimbat jucării peste tot, gălăgie, întâlniri neanunțate. Veneam frântă de la muncă și dădeam de persoane străine stând la masă în sufrageria mea. Când am rugat-o frumos să mă anunțe măcar când aduce oameni, mi-a spus că exagerez, că deja și casa asta e și a ei.
Ușor-ușor, n-a mai pus bani la cheltuieli. Ba că n-are, ba că dă înapoi, dar eu am ajuns să plătesc tot facturi, mâncare, reparații. Într-o zi am intrat și am găsit mobilele mutate să fie mai comod, zicea ea. Fără să mă întrebe, pur și simplu a făcut-o. Eu am rămas mască, iar ea s-a supărat și mi-a zis că-s rece și că n-am habar ce înseamnă să trăiești ca o familie.
A devenit tot mai complicat când a început să-l aducă pe fostul ei soț, Vasile de care zicea că fuge. Venea aproape în fiecare seară, dormea acolo, făcea duș, mânca de la noi. O dată l-am prins ieșind din camera MEA, chipurile își lua o geacă fără să ceară voie. Atunci i-am zis Irinei că nu mai merge așa și că trebuie să punem niște limite. S-a apucat să plângă, a țipat la mine și mi-a bătut obrazul că eu am primit-o când era la greu, iar acum o las de izbeliște.
Acum jumătate de an am încercat să-i spun să-și caute altundeva, să stabilim un termen. Ea a zis că nu poate, că n-are bani, că băiatul e la școală aici în cartier, că ce inimă am să o dau afară. Sincer, mă simt prinsă ca într-o capcană. Nu mai e casa mea! Mă furișez la intrare ca să nu trezesc copilul, mănânc în cameră să evit discuții, prefer să stau mai mult pe afară decât înăuntru.
Locuiesc încă aici, dar nu-l mai simt ca pe acasă. Irina se poartă ca și când totul ar fi al ei. Eu plătesc tot și mi se spune că-s egoistă dacă cer ordine și liniște. Chiar nu știu ce să fac, îmi trebuie un sfat, că nu mai pot așa…
