Mamă, vin repede. Douăzeci de minute, nu mai mult stăteam în ușa salonului, încercând să zâmbesc, dar buzele tremurau.
Doar să nu dureze mult răspundea Nadiţa, întinsă de o parte, cuplânduse de pătură doctorul a zis că până seara va avea perfuzie.
Am încuțit din cap, miam aruncat geaca peste umăr și am ieșit. Afara era umed și vântos. Octombrie în Iaşi nu iartă trecătorii ploaie, vijelie, bălţi ce parcă reflectă tot ce înseamnă toamna românească: cerul jos, oamenii tăcuţi, totul aşteaptă să se sfârşească.
Mă îndreptam spre staţia de autobuz și simteam că nu voi ajunge. Nu la autobuz la viaţă. La tot ce trecea pe lângă mine.
Acum trei săptămâni medicii ne spuneau că mama e în stadiul final. Nu am plâns atunci. M-am aşezat pe o bancă lângă morgă de parcă picioarele mele mă conduceau acolo şi am rămas până la învăluit întunericul.
Deci, te pregăteşti să pleci? întrebă vecinul din hală, un bătrân cu un gât subţire și ochi plini de aşteptare eternă.
Aştept fiul, zâmbi Nadiţa, a promis că va veni diseară.
Vine des?
În fiecare zi. Tot îmi tot zic poate că-l ţin pe nedrept? Are viaţă el, nu?
Bătrânul scuipă şi murmură încet:
Nu tu îl ţinzi, el nu te lasă să pleci. Până nu te eliberează nu vei pleca.
Nadiţa se întoarse spre fereastră. Dincolo, ploaia cădea neîncetat. Era ciudat, căci odinioară ia plăcut ploaia. În tinereţe părea romantică: să stai la bucătărie cu un ceai fierbinte şi să asculţi picăturile bătând pe pervaz.
Acum chiar îi încurca vederea.
Mihai păşea în Parcul Copou, acela unde în copilărie ne dădeam cu sania pe aleile albe. La a treia salcâmă de la intrare, mama îmi spusese odată:
Știţi, fiule, nu contează ce vei face. Important e ca, după tine, să zâmbească cineva. Chiar şi o singură persoană.
Nu înţelegeam atunci. Acum înţeleg prea bine.
Telefonul vibra: Mamă: Nu te grăbi, sunt bine. Zâmbetul mise întoarse automat în ultima vreme scria mereu nu te grăbi, parcă să mă liniştească.
În hală se făcu liniște. Bătrânul dormea, asistenta plecase.
Nadiţa privea tavanul și, dintrodată, auzi muzică. Undeva de departe, parcă din coridor, răsuna o melodie veche a trupei Cercul Plouă în toamnă.
Zâmbi. Doamne, chiar şi aici gândi în sine și închise ochii.
Şi deodată cineva se aşeză lângă ea, silenţios ca vântul.
Nu te teme, spuse vocea, totul e deja.
Nu deschise ochii. Doar oftă şi șopti:
Sper să nu plângă.
Mihai se întoarse în zeci de minute.
Medicii ieşiseră deja din salon, asistenta stătea la uşă cu ochii roşii.
Înţeleg fără cuvinte.
Pot? întrebă încet.
Da, încuţi cap asistentă, doar puţin.
Mă aşez lângă ea. Mama zăcea liniştită, parcă zâmbea uşor. Pe noptieră telefonul clipea cu un mesaj netrimis:
Mihai, nu aştepta miracole. Fii tu miracolul.
Priveau ecranul până ce ochii îmi dureroară.
Apoi observ: pe geamul unde picăturile se așezau ca fire subţiri, se contura un mic inimioară parcă cineva o trasase cu degetul din interior.
Zâmbi prima dată în săptămâni.
A trecut un an.
Mă aflam în faţa intrării Oncologiei Pediatrice, cu un termos de cafea şi un coş de fructe.
Sunteţi voluntar? întrebă portiera.
Da, răspund, zâmbind, vreau doar ca cineva să zâmbească.
Şi când în coridor alergă spre mine un băieţel cu capul chel și strigă: Unchiule, vezi, mă însănătoşesc!.
Înţeleg că minuni există, doar că uneori vin prin noi.
