Iulia privi ecranul telefonului. Ana trimisese o invitație în grup: „Fetelor, vă aștept sâmbătă la 18:00 la Cafeneaua „Frunza Verde”. O să fie distracție!”
Iulia avea treizeci de ani. Doi copii, fetița Ioana și băiețelul Mihai. Divorțată. Un scaun de birou care îi știa spinarea mai bine decât orice bărbat din ultimii doi ani. Și acum, invitația asta, de care se bucurase.
— Mihai, nu fugi pe coridor! Ioana, pune-ți șosetele, e frig! — strigă Iulia, ținând telefonul cu umărul.
La celălalt capăt al firului, Ana ciripea despre surprize și karaoke.
— Iulie, vii? Promit că va fi super, fără ale tale: „am copii”.
Iulia râse înfundat.
— Copiii tăi. Problemele tale. Divorțul tău. Vârsta ta… Mă gândesc, — răspunse ea.
Sâmbătă, Paul, fostul soț, întârzie două ore. Venea la copii de weekend. Ioana plângea pentru că voia ca mama să-i facă părul „ca la o prințesă”, iar Mihai ascunsese gheata stângă. Când Iulia reuși în sfârșit să închidă fermoarul la singura rochie care nu mai părea sac, ceasul arăta aproape șase seara.
— Mă duc. Măcar o oră.
În cafenea se auzea muzică. Fetele de la contabilitate deja ciocneau șampania, iar Marina de la vânzări povestea despre noul ei iubit cu un ton ca și cum ar fi susținut o teză de doctorat pe tema „Fericirea mea, pe care toți trebuie să o vedeți”.
Ana o zări pe Iulia, țipă și se repezi să o îmbrățișeze.
— Ai venit! Ce frumoasă ești! Așează-te, acum aduc tortul.
Iulia se așeză la masă, luă un pahar de suc. Asculta. Dădea din cap. Zâmbea la momentele potrivite.
Elena de la departamentul vecin, o blondă înaltă cu o față mereu nemulțumită, se aplecă spre ea:
— Și al tău unde e?
— E divorț. De un an, — spuse Iulia, fără ezitare.
— Of, iartă-mă. Nu știam. Copiii suferă, probabil.
Iulia bău restul de suc. Începu o muzică lentă, cunoscută. Pe cineva l-au invitat la dans. Iulia rămase așezată. Ana, organizatoarea sărbătorii, deja puțin amețită și de aceea neobișnuit de serioasă, se așeză lângă ea.
— Iulie, de ce ești tristă?
— Nu sunt tristă. Sunt obosită.
— E același lucru când ai treizeci de ani, doi copii și un fost care apare doar după program.
Iulia fu surprinsă de atâta exactitate.
— Și tu ești divorțată, sau ce?
Ana râse.
— Nu. Dar sunt atentă. Ascultă… L-am rugat pe cântăreț să cânte o melodie. Pentru tine.
Iulia nu înțelese, dar dădu din cap.
Tipul de la microfon își puse degetele pe corzi. Și deodată răsună ceva vechi, ce se auzea la radio când Iulia era la facultate. Melodia sub care ea și Paul se sărutaseră pe banca de lângă cămin. Versuri prostești despre „niciodată nu spune adio”. Iulia își acoperi fața cu mâinile. Nu de rușine. Ci pentru că cineva își amintise cum fusese ea înainte de „copiii tăi”.
— Eu n-am cerut melodia asta, — șopti ea.
Ana ridică din umeri.
— Poate el a ales-o. Poate îi placi. Te uiți vreodată în oglindă, Iulie?
Nu se uitase. Dar acum ridică privirea. Tipul de la microfon zâmbea. Necunoscut. Tânăr. Nu știa nimic despre viața ei. Iulia își șterse obrajii cu un șervețel, luă paharul de șampanie și zâmbi la rândul ei. Nu acel zâmbet de birou, ci unul adevărat.
Apoi îi trimise lui Paul un mesaj: „Am să întârzii. Copiii rămân la tine peste noapte. Nu se discută”.
Și oftă adânc. Pentru prima dată după mult timp, respirând din plin.
Tortul fu adus exact la nouă. Iulia mâncă două felii și nu numără caloriile. Ana șopti la ureche:
— Știi, te-am invitat pentru că ești singura care n-a comentat raportul meu de la ședință.
— Raportul tău era în regulă, — ridică Iulia din umeri.
— Exact. Tu ești singura care ascultă cu adevărat. Nu doar se preface.
Acasă, Iulia se întoarse pe la unsprezece și jumătate. Apartamentul gol mirosea a tăcere. La început îi veni să plângă pentru că șosetele lui Mihai nu mai erau împrăștiate pe hol, iar agrafa Ioanei nu mai zăcea în bucătărie.
Dar apoi își scoase rochia, își făcu un ceai, puse melodia aia în căști. Și înțelese că acasă nu înseamnă doar zgomotul pașilor mici. Ci și liniștea asta, în care poți în sfârșit să te auzi pe tine însăți.
— N-a fost un chef rău, — gândi Iulia și adormi cu zâmbetul pe buze.
Iar dimineața sosi un mesaj de la un număr necunoscut: „Veniți azi la prezentare? Eu sunt cântărețul de la cafenea – Denis. Pot să vă ofer o cafea? Doar așa, fără motiv”.
Iulia se uită la telefon și tastă: „Vin. Cafea neagră, fără zahăr. Și mulțumesc pentru melodie”.
Primele două săptămâni fură ca într-un film. Denis o aștepta pe Iulia după muncă cu un buchet. Cânta pentru ea în cafenea, când era puțină lume, și o privea de parcă ar fi fost singura femeie de pe pământ. Iulia se topea. Și dispărea.
La început, o dată pe săptămână. Apoi, o dată la două zile. Apoi mama ei nu mai ascunse nemulțumirea.
— Iulie, pe cine lași copiii? Eu am treburile mele. Tu ai serviciu, de altfel.
— Mamă, te rog, Mihai doarme deja, Ioana și-a făcut temele. Vin în două ore.
— În două ore ea… Toată săptămâna în două ore. Știu eu ce înseamnă „două ore”. Bărbat? — Iulia tăcu.
— Și de unde e? De la cafeneaua aia? — își strânse mama buzele. — Un cântăreț de cafenea… Iulie, ești fată deșteaptă, la treizeci de ani cu doi copii te arunci după oricine te privește frumos. Numai că toți sunt la fel. Azi cântă unul pentru tine, mâine altul.
— Mamă, încetează! — aruncă Iulia geanta pe canapea. — Tu nu-l cunoști.
— Dar tu… de cât timp îl cunoști… o lună? Două? Eu am văzut destui bărbați în viața mea, — trânti mama ușa.
Denis era altfel. Ținea minte cum o cheamă pe Ioana și că Mihai se teme de întuneric. Spunea că nu are nimic împotriva copiilor, că se gândește cum ar putea să-și organizeze viața.
Iulia aproape crezu.
În seara aceea, hotărî să facă o surpriză. Denis spusese că va cânta până la zece, după care e liber. Iulia lăsă copiii la mama, care dădu din ochi, dar nu refuză, și plecă la cafenea fără să anunțe. Intră în sală. Zâmbi barmanului cunoscut. Se uită spre scenă.
Denis nu era acolo.
Sta lângă o coloană și dansa. Nu vals, ci se prostise în ritmul muzicii, dar cu o femeie frumoasă. Înaltă. Subțire. Într-o rochie mulată care costa cât salariul Iuliei pe o lună. Părul ei era coafat perfect, râsul zgomotos și liber.
Denis râdea și el. Apoi o luă de mână și dispărură în spatele ușii cu inscripția „Intrare personal”.
Iulia rămase în mijlocul sălii. Cineva o lovi ușor cu umărul, își ceru iertare. Muzica continua.
— Toți sunt la fel, — își aminti cuvintele mamei.
Se întoarse și ieși. Nu trânti ușa. Nu plânse. Se urcă într-un taxi și spuse adresa… La scară, o aștepta Paul. În geaca veche, cu cearcăne sub ochi, furios și ciufulit.
— Iulie! De ce nu răspunzi la telefon? Mama ta m-a sunat de jumătate de oră! Tatăl tău e la spital. Atac de cord. Ea a lăsat copiii acasă și m-a rugat să vin la ei.
Iulia își puse mâna la inimă.
— Ce? Cum? El…
— Nu știu cum. Cheamă un taxi. Stau eu cu copiii.
Cu degete tremurânde formă numărul mamei. Plângea în telefon.
— Tăticu e la terapie intensivă. Vino imediat.
— Vin deja. Mamă, o să scape?
— Medicii nu spun nimic.
Toată noaptea au stat cu mama în culoarul spitalului. Pe la opt dimineața, un medic obosit ieși pe ușă.
— Criza a trecut. Soțul dumneavoastră e rezistent. Încă o jumătate de oră, nu aș fi garantat. Dar acum totul va fi bine. Odihnă, regim, fără stres.
Mama izbucni în plâns. Iulia o îmbrățișă, și rămaseră așa, două femei care aproape pierduseră bărbatul principal din viața lor. În taxi, înapoi, Iulia se uita pe geam. Soarele răsăritului străpungea blocurile de panel. Își aminti cum Denis o mângâia pe obraz, promițând marea și călătorii. Ridicol. Marea… iar tatăl ei zăcea la terapie intensivă, în timp ce ea fusese la cafenea.
— Ajunge cu distracțiile astea nebunești.
Acasă o aștepta Paul, tot neadormit, se vedea după înfățișare.
— Paul, — spuse ea încet. — Mulțumesc că ai venit, că ai fost cu copiii.
Paul tăcu un minut. Apoi vorbi stângaci, cum făcea mereu când era vorba de sentimente.
— Iulie, eu fără tine… Copiii au nevoie de tată. Nu doar în weekend. Deci, hai să ne strângem din nou. Ca înainte. Ești obosită. Copiii simt lipsa mea. Și mie mi-e dor de casă, de certurile tale dacă nu mi-am scos pantofii.
Iulia râse printre lacrimi.
Se apropie de el și își lipi capul de umărul lui. Îi luă mâna. Palma aspră, cunoscută, caldă. Nu cea care apuca microfonul și promitea marea. Ci cea care ținuse căruciorul, schimbase roțile la mașina ei.
— Să încercăm, — spuse Iulia. — Dar dacă iar nu-i speli cana după tine, te omor cu perna.
— De acord.
Copiii ieșiră din cameră, Mihai se agăță de Paul și strigă: „Tată!”. Ioana se întoarse mai întâi, dar apoi veni și ea, întrebând încet:
— Rămâi? Pentru mult timp?
Paul se așeză pe vine.
— Pentru totdeauna, Ioano. Dacă mă primiți.
Iar seara, după ce copiii adormiseră, Paul spăla vasele. Iulia scoase telefonul și șterse toată discuția cu Denis. Niciun mesaj nu sosise vreodată.
— Mama a avut dreptate, — gândi Iulia. — Dar n-a avut dreptate într-un lucru. Nu e vorba de treizeci de ani. Nici de copii. Nici de divorț. Ci de cine alegi. Eu am ales promisiuni frumoase. Trebuia să aleg ochii obosiți și cana murdară din chiuvetă.
Se duse la Paul, îl îmbrățișă pe la spate, lipindu-și nasul de umărul lui.
— Ce? — întrebă el.
— Nimic. Doar că e bine că ești acasă, — și asta fu mai mult decât toate cântecele din lume.
