Iulia privi ecranul telefonului. Cătălina trimisese o invitație în chatul comun: „Fetelor, vă aștept sâmbătă la 18:00 la cafeneaua «Mentă». O să fie distracție!”
Iulia avea treizeci de ani. Doi copii, fetița Ioana și băiatul Tudor. Divorțată. Un scaun de birou care îi cunoștea spatele mai bine decât orice bărbat din ultimii doi ani. Și această invitație, de care se bucurase.
— Tudor, nu mai fugi pe hol! Ioana, pune-ți șosetele, e frig! — strigă Iulia, ținând telefonul la ureche cu umărul.
La celălalt capăt al firului, Cătălina ciripea despre surprize și karaoke.
— Iulio, vii? Promit că va fi mișto, fără ale tale „am copii”.
Iulia râse încet.
— Copiii tăi. Problemele tale. Divorțul tău. Vârsta ta… Mă gândesc, — răspunse ea.
Sâmbătă, Pavel, fostul soț, întârzie două ore, că venea la copii în weekend. Ioana plângea pentru că voia ca mama să-i împletească părul „ca la prințesă”, iar Tudor ascunsese gheata stângă. Când Iulia reuși să închidă fermoarul la singura rochie care nu mai părea largă, ceasul arăta aproape șase seara.
— Mă duc. Măcar o oră.
În cafenea se auzea muzică. Fetele de la contabilitate deja sorbiseră din șampanie, iar Marina de la vânzări povestea despre noul ei iubit cu o intonație de parcă susținea o lucrare de diplomă intitulată „Fericirea mea, pe care toți trebuie s-o vedeți”.
Cătălina o zări pe Iulia, țipă de bucurie și se repezi s-o îmbrățișeze.
— Ai venit! Ce frumoasă ești! Așază-te, acum aduc tortul.
Iulia se așeză la masă, luă un pahar cu suc. Ascultă. Dădea din cap. Zâmbea la momentele potrivite.
Elena de la departamentul vecin, o blondă înaltă cu o față veșnic nemulțumită, se aplecă spre ea:
— Al tău unde e?
— Sunt divorțată. De un an, — spuse Iulia, cu voce neutră.
— Vai, îmi pare rău. Nu știam. Copiilor le e greu, probabil.
Iulia goli paharul. Începu o muzică lentă, cunoscută. Cineva fu invitat la dans. Iulia rămase pe scaun. Cătălina, sărbătorita, veni lângă ea, puțin cherchelită și, din cauza asta, neobișnuit de serioasă.
— Iulio, de ce ești tristă?
— Nu sunt tristă. Sunt obosită.
— E același lucru când ai treizeci de ani cu doi copii și un fost care vine doar după program.
Iulia se miră de atâta exactitate.
— Ești și tu divorțată?
Cătălina râse:
— Nu. Dar sunt atentă. Ascultă… L-am rugat pe cântăreț să cânte o melodie. Pentru tine.
Iulia nu înțelese, dar dădu din cap.
Tipul de la microfon atinse acordurile. Și deodată răsună ceva vechi, ce se auzea la radio când Iulia era la facultate. Melodia sub care ea și Pavel se sărutaseră pe o bancă lângă cămin. Versuri prostești despre „nu spune niciodată adio”. Iulia își acoperi fața cu mâinile. Nu de rușine. Ci pentru că cineva își amintise cum fusese ea. Înainte de „copiii tăi”.
— N-am cerut eu melodia asta, — șopti ea.
Cătălina ridică din umeri:
— Poate a cântat-o el singur. Poate i-ai plăcut. Te uiți vreodată în oglindă, Iulio?
Ea nu se uitase. Dar acum ridică privirea. Tipul de la microfon zâmbea. Necunoscut. Tânăr. Nu știa nimic despre viața ei. Iulia își șterse obrajii cu un șervețel, luă un pahar de șampanie și zâmbi la rândul ei. Nu cu zâmbetul de serviciu de la birou, ci cu unul adevărat.
Apoi îi trimise lui Pavel un mesaj: „Întârzii. Copiii rămân la tine peste noapte. Nu se discută.”
Și oftă adânc. Pentru prima dată după mult timp, cu pieptul plin.
Tortul fu adus exact la nouă. Iulia mâncă două bucăți și nu numără caloriile. Cătălina îi șopti la ureche:
— Știi, te-am invitat pentru că ești singura care nu mi-a criticat raportul la ședință.
— Raportul tău era corect, — spuse Iulia, ridicând din umeri.
— Exact. Tu ești singura care ascultă cu adevărat. Nu doar te prefaci.
Iulia se întoarse acasă pe la unsprezece noaptea. Apartamentul gol mirosea a liniște. Mai întâi i-a venit să plângă pentru că șosetele lui Tudor nu erau împrăștiate pe hol, iar funda Ioanei nu zăcea în bucătărie.
Dar apoi își scoase rochia, își făcu un ceai, puse aceeași melodie în căști. Și înțelese că acasă nu înseamnă doar zgomotul picioarelor mici. Ci și această tăcere în care poți în sfârșit să te auzi pe tine însăți.
— N-a fost un revelion rău, — gândi Iulia și adormi zâmbind.
Iar dimineața sosi un mesaj de la un număr necunoscut: „Veniți azi la prezentare? Eu sunt cântărețul de la cafenea – Denis. Pot să vă invit la o cafea? Așa, fără motiv.”
Iulia privi telefonul și tastă: „Vin. Cafea neagră, fără zahăr. Și mulțumesc pentru melodie.”
Primele două săptămâni au fost ca în filme. Denis o întâlnea pe Iulia după muncă cu un buchet de flori. Cânta pentru ea în cafenea când era mai puțină lume și o privea de parcă ar fi fost singura femeie din lume. Iulia se topea. Și dispărea.
La început o dată pe săptămână. Apoi la două zile. Apoi mama ei nu mai ascunse nemulțumirea.
— Iulio, pe cine lași copiii? Am treburile mele. Tu ai serviciu, de altfel.
— Mamă, te rog, Tudor doarme deja, Ioana și-a făcut temele. Plec două ore.
— Două ore… Toată săptămâna pleci două ore. Știu eu ce înseamnă „două ore”. Bărbat? — Iulia tăcu.
— Și de unde e? Din cafeneaua aia? — mama își strânse buzele. — Cântăreț de restaurant… Iulio, ești fată deșteaptă, la treizeci de ani cu doi copii te arunci după oricine te privește frumos. Doar că toți sunt la fel. Azi îți cântă unul, mâine altul.
— Mamă, oprește-te! — Iulia aruncă geanta pe canapea. — Nu-l cunoști.
— Dar tu… de cât timp îl cunoști? O lună? Două? Pe cine am văzut eu bărbați în viața mea… — trânti ușa.
Denis era altfel. Își amintea cum o cheamă pe Ioana și că Tudor se teme de întuneric. Spunea că nu are nimic împotrivă cu copiii, că se va gândi cum pot să-și facă o viață.
Iulia aproape că a crezut.
În seara aceea hotărî să-i facă o surpriză. Denis spusese că va cânta până la zece, apoi e liber. Iulia lăsă copiii la mama ei, care dădu din ochi, dar nu refuză, și plecă la cafenea fără să anunțe. Intră în sală. Zâmbi barmanului cunoscut. Se uită spre scenă.
Denis nu era acolo.
Stătea la o coloană și dansa. Nu vals, ci se prostise în ritmul muzicii cu o femeie frumoasă. Înaltă. Zveltă. Într-o rochie strâmtă care costa cât salariul Iuliei pe o lună. Părul ei era perfect aranjat, râsul sonor și liber.
Denis râdea și el. Apoi o luă de mână și dispărură după ușa cu inscripția „Intrare personal”.
Iulia rămase în mijlocul sălii. Cineva o lovi cu umărul, își ceru scuze. Muzica continua.
— Toți sunt la fel, — își aminti cuvintele mamei.
Se întoarse și ieși. Nu trânti ușa. Nu plânse. Doar se urcă într-un taxi și spuse adresa… La scară stătea Pavel. În geaca veche, cu cearcăne, furios și ciufulit.
— Iulio! De ce nu răspunzi la telefon? Mama ta mă sună de-o jumătate de oră! Tatăl tău e la spital. Infarct. Ea a lăsat copiii acasă, iar pe mine m-a rugat să vin la ei.
Iulia își puse mâna la inimă.
— Ce? Cum? El…
— Nu știu cum. Cheamă taxi. Eu stau cu copiii.
Cu degete tremurânde formă numărul mamei. Aceasta plângea în receptor.
— Tata e la terapie intensivă. Vino acum.
— Vin, mamă. O să scape?
— Doctorii nu spun nimic.
Toată noaptea au stat ea și mama ei pe coridorul spitalului. Pe la opt dimineața, un doctor obosit ieși pe ușă.
— Criza a trecut. Soțul dumneavoastră e robust. Încă o jumătate de oră, nu aș fi garantat. Dar acum totul va fi bine. Odihnă, dietă, fără stres.
Mama izbucni în lacrimi. Iulia o îmbrățișă și rămaseră așa, două femei care aproape pierduseră cel mai important bărbat din viața lor. În taxi, în drum spre casă, Iulia privi pe geam. Soarele răsăritului străpungea blocurile de panel. Își aminti cum Denis o mângâia pe obraz, promițând marea și călătorii. Ridicol. Marea… Iar tatăl ei zăcea la terapie intensivă în timp ce ea era la cafenea.
— Destul cu aventurile aiurea.
Acasă o aștepta Pavel, tot nepregătit de somn, se vedea după înfățișare.
— Pașa, — spuse ea încet. — Mulțumesc că ai venit, că ai stat cu copiii.
Pavel tăcu un minut. Apoi vorbi stângaci, cum făcea de fiecare dată când era vorba de sentimente.
— Iulio, eu fără tine… Copiii au nevoie de tată. Și nu doar în weekend. Deci, hai să ne mutăm împreună. De la capăt, ca înainte. Ești obosită. Copiii duc dorul. Și mie îmi lipsește casa, cârtitul tău când nu mi-am scos pantofii.
Iulia râse printre lacrimi.
Se apropie de soț și își lipi capul de umărul lui. Îi luă mâna. O palmă aspră, cunoscută, caldă. Nu cea care lua microfonul și promitea marea. Ci cea care împingea căruciorul, schimba roțile la mașina ei.
— Să încercăm, — spuse Iulia. — Dar dacă nu mai speli cana după tine, te omor cu perna.
— Bine.
Copiii ieșiră din cameră, Tudor se agăță de Pavel și strigă: „Tata!”. Ioana se întoarse mai întâi, dar apoi veni și ea și spuse încet:
— Rămâi? Mult timp?
Pavel se așeză pe vine:
— Pentru totdeauna, Ioano. Dacă mă primiți.
Iar seara, când copiii adormiră, Pavel spăla vasele. Iulia scoase telefonul și șterse corespondența cu Denis. Nu venise niciun mesaj de la el.
— Mama a avut dreptate, — gândi Iulia. — Dar nu în tot. Nu e vorba de treizeci de ani. Nici de copii. Nici de divorț. Ci de ce alegi. Eu am ales promisiuni frumoase. Trebuia să aleg ochii obosiți și cana murdară din chiuvetă.
Se apropie de Pavel, îl îmbrățișă din spate, lipindu-și nasul de umărul lui.
— Ce e? — întrebă el.
— Nimic. Doar că e bine că ești acasă. — Și asta valora mai mult decât toate cântecele lumii.
