Viorica Munteanu se așeză pe locul liber, nu înainte de a se asigura că banca era curată și că rochia ei de culoare deschisă n-are să se aleagă nici măcar cu un fir de praf. În mână avea o geantă albă, nou-nouță. Aici, la sanatoriu, se încetățenise obiceiul ca după cină să îmbraci una dintre ținutele de sărbătoare și să ieși la plimbare. Cei mai mulți dintre cei veniți în odihnă își etalau și ei toaletele. O femeie mărturisise: „Unde altundeva să-ți scoți la plimbare hainele, dacă nu la odihnă? Acasă n-ai unde să le arăți.”
Din colțul ochiului, Viorica zări că se apropie Gheorghe Sandu. Se așeză agale lângă ea și spuse, cu o voce scăzută, pătrunzătoare, o voce care se potrivea de minune cu armonia liniștii și a peisajului:
— Hai să tăcem împreună.
Sub sacoul bej se zărea o cămașă albă; pantalonii erau impecabil călcați, părul brunet tuns ca și cum tocmai ieșise din coafor. Căruntețea de la tâmple, ca o notă de argint, nu-i strica deloc înfățișarea; dimpotrivă, îi dădea un aer de siguranță și seriozitate.
Viorica îl remarcase încă de acum două zile: atunci când se întâlneau, se uita la ea într-un fel aparte, ca și cum ar fi scos-o din rândul celorlalte femei.
— Ce frumos ați spus: să tăcem împreună, zise ea, cucerită de frază.
— Cu dumneavoastră, Viorico, până și tăcerea e plăcută, deși mie îmi place la fel de bine să vorbesc.
Gheorghe se întoarse puțin spre ea, ca și cum ar fi vrut s-o cuprindă toată cu atenția lui. Viorica îi plăcuse de la prima vedere. Ea se întoarse și ea spre el, lăsându-și privirea să strălucească.
— Apropo, te-am așteptat ieri la dans, dar n-ai venit… Nu-ți place să dansezi?
— Ba da, îmi place; doar că ieri am umblat pe afară. Seara aerul e atât de proaspăt, încât ai vrea să respiri și să respiri.
— Nu știam că-ți plac plimbările de seară.
Gheorghe i-a atins aproape imperceptibil mâna. Viorica simți un fior la atingerea lui. Ochii lui căprui o priveau cu speranță pentru ceva mai mult.
— Te invit deseară la o plimbare pe un traseu special. Eu l-am descoperit; de acolo se văd minunat munții. N-aveam cu cine să împart frumusețea asta… Acum am cu cine: cu dumneavoastră.
Îi strânse ușor mâna, ca un semnal pentru o curte mai stăruitoare.
„De ce nu?, se gândi Viorica. Doar o plimbare. Mai ales că singură, pe seară, nu prea e sigur, iar cu un bărbat alături ești mai cu nădejde.” Își aruncă ochii spre cuplul care trecea pe lângă bancă: bărbatul și femeia vorbeau cu însuflețire; se vedea că se cunoscuseră acolo, la sanatoriu, și acum își petreceau plăcut timpul.
— Ce mână frumoasă ai, Viorico! — nu spuse, ci aproape șopti Gheorghe, apropiindu-se și mai mult ca să-i admire profilul.
Ea nu voia să-l întrebe dacă e însurat; la sanatoriu, de regulă, cei mai mulți nu sunt liberi și își motivează avânturile prin dorința de noutate și senzații noi. Acum, însă, pur și simplu îi făcea o deosebită plăcere să stea pe bancă lângă un bărbat căruia, evident, îi place de ea și care o remarcase dintre toate.
— Hai să mergem să ne plimbăm chiar acum, propuse bărbatul. Stăm de vorbă, iar seara te invit la o cafenea.
Gheorghe îi întinse elegant mâna, ajutând-o să se ridice. Ea acceptă fără mofturi, își luă geanta albă și-l prinse de braț. După vreo cinci pași, fluturând geanta cu o nepăsare de fetiță, o scăpă din mână. Geanta ateriză drept într-o băltoacă rămasă de la ploaie. Viorica scoase un „Of!” de surprindere și de necaz: o geantă imaculată zăcea tocmai în noroi.
— Nu-i nimic, o facem imediat ca nouă, o asigură Gheorghe, ridicând geanta cu grijă și așezând-o pe iarbă.
Viorica scoase șervețele umede și începu s-o frece. Totuși, rămăseseră niște urme cenușii.
— Mă duc în cameră și o spăl bine, zise Viorica.
— Atunci te aștept. Sau, dacă vrei, hai așa — trecuse deja la „tu” —: Te aștept după cină, chiar pe bancă… Bine?
Ea dădu din cap și merse grăbită spre cameră, ținând geanta la distanță, ca să nu se murdărească. A spălat geanta albă nouă, pe care o cumpărase special înainte să plece la sanatoriu. Semnele murdăriei dispăruseră, dar i se părea că geanta și-a pierdut noutatea, că s-a învechit cumva.
Își aminti propunerea lui Gheorghe pentru plimbarea de seară, privirea lui care sugera o continuare, și simți un gust neplăcut. Pentru prima dată în toată săptămâna, o senzație enervantă, care o irita până și pe ea, își făcu loc. Compară, dintr-odată, relația cu Gheorghe, la prima vedere cu totul inofensivă, cu geanta căzută în noroi.
Îi sună telefonul.
— Mamă, Vlad și Radu nu mă lasă să-mi fac temele! Îi ajunse la ureche vocea Domnicăi, iar în fundal se auzeau râsete gălăgioase.
— Dar voi ce faceți acolo? întrebă Viorica, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o reverie.
— Viorico, sunt eu, răspunse soțul. Am adus copiii; ne-am gândit să coacem o plăcintă, dar Domnica se împotrivește, zice că o să murdărim toată bucătăria.
— Andrei, cumpără-le copiilor ceva bun din magazin, că vin eu și coc o plăcintă, poate chiar un tort.
— Vino mai repede, că ne e dor de tine. Apoi adăugă încet: Eu cel mai mult. Dacă vrei, chiar acum mă sui în mașină și vin după tine.
— Mai e puțin, mai aveți răbdare; și mie mi-e dor. Dă-i telefonul Domnicăi.
După ce a vorbit cu fiica, apoi cu nepoții, și i-a spus lui Andrei că îl iubește și ea, își dădu seama că întârzie la cină. Se schimbă în grabă, își luă geanta, o răsuci în mâini și se convinse că nu mai rămăsese niciun strop de murdărie.
— Acum e bine, își spuse cu satisfacție.
Și, de fapt, nu avea ea nevoie să se grăbească la vreo plimbare cu un oarecare Gheorghe; o înțelesese bine, comparând geanta căzută în noroi cu relația lor abia înfiripată.
Viorica simți cât de mult îi era dor de soț, de copii și de nepoți… Plecase să se odihnească de ei, iar acum era fericită să le audă vocile; și-ar fi dorit să-și vadă soțul în bucătărie, încercând din răsputeri să coacă o plăcintă pentru nepoți. Își aminti cum Andrei, de 8 Martie, voise s-o uimească cu o minune culinară. A fost amuzant, dar a fost atât de frumos și de cald.
Nu se mai întoarce cu autobuzul. O să-i spună lui Andrei să vină după ea când se termină biletul de odihnă; pe drum îi va arăta ce locuri frumoase sunt pe aici și vor hoinări împreună. Și nu le trebuie lor nicio „geantă murdară”.
