– Dar tu înțelegi că poate copilul nu e al tău? – zise cu ironie soacra, pe bucătărie, către fiul ei.
Bucătăria din apartamentul nou al lui Ion și al Marinei mirosea a cafea scumpă și, abia simțit, a vopsea proaspătă. Renovarea se terminase de doar o lună, exact la începutul celui de-al treilea trimestru. Marina alesese mult timp nuanța mobilierului – moale, mată, de culoarea frunzei de măslin. Spera că într-o astfel de atmosferă îi va fi mai ușor să suporte greața matinală, care persista chiar și în sarcină înaintată, contrar tuturor afirmațiilor.
În sufragerie răsuna muzica – Ion își sărbătorea treizeci și unu de ani. Veniseră prieteni, foști colegi de facultate, câțiva colegi de la biroul de arhitectură. Marina, obosită repede de toasturile zgomotoase, se duse în bucătărie sub pretextul „să verific desertul”. Avea nevoie doar de liniște și de un pahar cu apă călduță.
Tocmai se pregătea să se întoarcă la oaspeți când auzi pași în hol. Se retrase instinctiv în spatele frigiderului mare, unde era un colț de cafea ferit de ochi.
– Ione, stai. Să nu vorbim în fața tuturor, – vocea soacrei, Tamara Gheorghievna, sună sec și apăsat. Intră în bucătărie.
– Mamă, ce mai e? Băieții așteaptă, am venit după gheață.
– Gheața poate aștepta. Închide ușa.
Se auzi un clic de încuietoare. Marina îngheță, strângând în mână paharul de sticlă. Nu voia să asculte, dar nu putea ieși acum. Tamara Gheorghievna nu suporta situațiile incomode, dar și mai mult ura să fie întreruptă.
– Ione, am tăcut mult. Dar nu mai pot privi această farsă. – Soacra oftă. – Ești orb de dragoste. Uită-te bine la ea.
– Mamă, iar începi, – în glasul lui Ion apăru iritația. – Am mai discutat. Marina e obosită, are o sarcină complicată.
– Mai complicată decât crezi, fiule. Dar tu înțelegi că poate copilul nu e al tău? – spuse cu sarcasm soacra.
În bucătărie se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât Marina crezu că aude cum pocnesc bulele din paharul cu apă. O durere ascuțită îi strânse pântecele. Copilul dinăuntru păru că se ascunde, încetând să mai miște.
– Ce tot spui? – Vocea lui Ion își pierdu brusc moleșeala alcoolică.
– Exact ce auzi. Numără săptămânile, deșteptule. Amintește-ți de augustul trecut. Marina ta a stat trei săptămâni într-un sanatoriu la Mamaia. Singură. Tu atunci stăteai zi și noapte pe șantier la Brașov, uitai chiar să-i dai telefon. Iar ea s-a întors – și după o lună, dintr-o dată, „vestea cea bună”.
– Medicul i-a recomandat aer de mare din cauza anemiei!
– Desigur, medicul, – râse Tamara Gheorghievna. – De la Mamaia a adus nu doar obrajii îmbujorați. Sunt mamă, Ione. Am văzut pe tatăl tău prin toate aventurile lui, și pe ăștia îi simt de la o poștă. Marina are ochi vinovați încă din toamnă. Nu mă crezi? Uită-te în carnetul ei de sarcină. La ecografie fetusul e mare, iar aparatul pune o vârstă cu trei săptămâni mai mare decât iese la calculele tale naive. Sau crezi că de la terciul tău de ovăz copiii cresc ca drojdia?
– Pleacă, mamă, – spuse Ion încet. – Du-te la oaspeți. Sau mai bine acasă.
– Plec. Dar testul de ADN după naștere îl vei face. Pentru liniștea ta. Nu fi prostul crescut să plătească păcatele altora.
Ușa bucătăriei se deschise și se închise. Marina rămase în spatele frigiderului. Cel mai îngrozitor nu era că soacra o bârfea. Cel mai îngrozitor era că în august anul trecut Marina făcuse într-adevăr o greșeală pe care voia să o uite în fiecare zi.
Oaspeții plecară abia la miezul nopții. Marina pretextă o durere puternică de cap și se retrase în dormitor înainte ca Tamara Gheorghievna să părăsească apartamentul. Stătea întinsă sub plapumă, privind tavanul întunecat, și asculta cum Ion, singur, strânge masa din sufragerie.
Marina se întoarse cu gândul la blestematul de august.
Ea și Ion erau atunci pe punctul de a divorța. Cinci ani de căsnicie, trei ani de încercări nereușite de a rămâne însărcinată, analize nesfârșite, hormoni, lacrimi. Ion se închisese în sine, se cufundase în muncă, dispărea pe șantiere până la miezul nopții. Când Marinei i se diagnostica o formă severă de epuizare și anemie, medicul practic o împinsese în concediu. Soțul nu putuse veni – predau un centru comercial mare.
La Mamaia, Marina îl întâlni pe Andrei. Nu era o aventură de vacanță în sensul obișnuit. Andrei era un arhitect din Galați, un bărbat calm, divorțat, de peste patruzeci de ani. Venise să-și lecuiască rănile după o despărțire grea de soție. Doar vorbeau, se plimbau pe faleză.
În ultima noapte dinaintea plecării ei, se porni o ploaie torențială. Furtuna de la malul mării îi închise într-o mică cafenea de pe plajă. Alcoolul, umezeala, dorul comun de ceva neîmplinit și apropierea inevitabilei despărțiri își făcură efectul. Se întâmplă o singură dată. În camera lui, sub vuietul furtunii. A doua zi dimineață, Marina plecă spre aeroport, simțindu-se murdară, frântă și infinit de nefericită.
Iar după trei săptămâni de la întoarcerea în București, când ea și Ion avuseseră o noapte de împăcare tumultuoasă, testul arătă două linii.
Marina își amintea cum plânsese în baie, copleșită de sentimente amestecate: extaz și teamă. După toate calculele medicale, termenul se potrivea exact cu săptămâna împăcării cu soțul. Medicul explicase fătul mare prin genetica lui Ion – el însuși se născuse cu peste patru kilograme. Dar cuvintele soacrei, spuse în bucătărie, nimeriseră exact în rana Marinei. Ce se întâmpla dacă aparatul de ecografie greșise cu acele blestemate șapte zile? Ce se întâmpla dacă înăuntrul ei era copilul unui bărbat al cărui chip abia și-l mai amintea?
Ușa dormitorului scârțâi ușor. Ion intră fără să aprindă lumina, își scoase cămașa și se întinse pe marginea patului. Nu se întoarse spre ea, nu o îmbrățișă, cum făcea de obicei.
– Ione? – șopti Marina.
– Dormi, Marina. E târziu. – Vocea lui era fără viață. Și asta o îngrozit cu adevărat.
***
Următoarele două luni se transformară într-un chin lent pentru amândoi. Ion nu făcea scandaluri. În exterior, totul rămânea la fel: cumpăra alimente după listă, o ducea pe Marina la controalele programate, monta plinte în camera copilului. Dar din relația lor dispăruse încrederea.
Dacă înainte Ion o îmbrățișa de burta mare și își lipea obrazul, ascultând cum se mișcă bebelușul, acum evita orice atingere întâmplătoare. Când Marina vorbea despre cumpărarea unui cărucior, el dădea din cap și spunea: „Alege tu care e mai comod, plătesc eu.” Cuvântul „alege”, nu „alegem”, îi tăia auzul de fiecare dată.
Marina slăbea, în ciuda burții care creștea. Greta dispăruse, dar locul ei fusese luat de o neliniște permanentă, care roadea pe dinăuntru. De câteva ori fusese gata să mărturisească. Îi era teamă că, aflând adevărul, el va pleca imediat, lăsând-o singură cu camera goală a copilului.
Tamara Gheorghievna nu mai apărea în casa lor. Dar prezența ei invizibilă se simțea în fiecare privire a lui Ion.
La începutul lui mai, în săptămâna a treizeci și șasea, Ion fu trimis într-o delegație la Iași pentru trei zile. Predau un obiectiv istoric complex, iar prezența lui era obligatorie.
– Am lăsat pe noptieră cardul clinicii și numărul de urgență, – spuse el, stând în ușă cu o valiză mică. – Dacă se întâmplă ceva, sună-mă imediat pe mine și pe medic. Vin cu primul tren.
Marina se uită la el. În ochii lui era un amestec ciudat de dor și înstrăinare.
– Ione, te vei întoarce? – îi scăpă de pe buze.
El ezită o secundă, mutând privirea de pe fața ei pe burta rotundă.
– Sigur că mă întorc, Marina. Unde să plec.
Plecă fără să o sărute de rămas-bun. De îndată ce ușa se închise în urma lui, Marina se lăsă pe taburetul din hol și izbucni în plâns. Plânse mult, în hohote, până când o durere ascuțită, înțepătoare, îi strânse abdomenul inferior. Nu-i dădu atenție, punând totul pe seama crizei nervoase. Iar după trei ore, i se rupseră apele.
Nașterea începu cu două săptămâni mai devreme, rapid și dureros. Stătea întinsă pe targa în sala de prenaștere, strângând convulsiv telefonul în mână.
Ion nu răspundea. Suna, dar vocea monotonă a operatorului repeta că abonatul se află în afara ariei de acoperire – probabil soțul tocmai călătorea cu trenul.
Atunci, făcând un efort, formă numărul soacrei.
– Tamara Gheorghievna, am intrat în travaliu. Sunt la Maternitatea 24. Nu pot da de Ion, telefonul lui e închis. Vă rog… – Marina nu termină, o strânse o nouă contracție.
În receptor se lăsă tăcere. Apoi soacra răspunse cu o voce rece, stăpânită:
– Am înțeles. Plec acum. Pe Ion îl voi găsi eu.
Marina născu un băiețel la patru dimineața. Copilul cântărea trei kilograme opt sute – mare pentru treizeci și opt de săptămâni, cu păr negru și des și ochi surprinzător de deschiși, aproape transparenți. Când moașa i-l puse pe piept, Marina se uită la degețelele minuscule, la pleoapele umflate și simți cum un val de tandrețe, amestecată cu un groază rece, îi urcă în gât. Băiatul nu semăna cu Ion. Ion avea părul aspru, ondulat și deschis, și ochii căprui, aproape negri. Acest copil era altfel.
O duseră în salonul de lăuzie în jurul orei șapte dimineața. Fereastra dădea spre curtea spitalului, unde soarele de mai inunda frunzele tinere. Marina, obosită după naștere, stătea întinsă când ușa salonului se deschise încet.
Intră Ion. În spatele lui, ca o escortă, venea Tamara Gheorghievna. Purta un halat de spital aruncat peste un costum strict, iar în mâini ținea o mapă mică din piele.
Ion se apropie de pat. Se uită la Marina, apoi la leagănul mic de plastic de lângă ea. Copilul dormea, sforăind ușor.
– Ce faci? – întrebă Ion încet.
– Bine. Foarte obosită, – Marina încercă să zâmbească, dar buzele nu o ascultau. Își mută privirea spre soacră. – De ce ați venit împreună?
Tamara Gheorghievna făcu un pas înainte. Nu se uită la copil. Privirea ei era țintită pe fața Marinei.
– Marina, să lăsăm lacrimile și dramele. – Soacra puse mapa pe noptieră. – Ion n-a dormit toată noaptea, a venit cu mașina de la Iași pentru că trenurile nu mai circulau. Ne-am dus la medicul-șef. Un cunoscut de-al meu lucrează în laborator. I-au luat deja sânge băiatului la naștere – e o procedură standard. Avem nevoie doar de acordul tău formal pentru testul genetic. Acum. Ca să risipim orice îndoială.
Marina simți cum încăperea începe să se învârtă încet în jurul ei. Se uită la soț.
– Ione, și tu vrei asta? – Vocea i se frânse într-o șoaptă. – Crezi ei, nu mie?
– Marina… De două luni nu dorm. Nu mai pot. Tu te-ai schimbat după Mamaia. Ai venit alta. Iar când mama a spus de termene… Vreau să știu adevărul, oricare ar fi.
Marina tăcea. I se părea că inima i s-a oprit. Iată, momentul adevărului. Putea semna actele, aștepta trei zile, iar laboratorul ar fi dat verdictul care fie i-ar salva căsnicia, fie ar distruge-o definitiv. Dar înăuntrul ei se trezi ceva nou – rău, puternic, matern. Se uită la fiul ei adormit, care nu avea absolut nicio vină, și înțelese că nu va permite să fie făcut obiect de negociere și expertize medico-legale în primele ore ale vieții lui.
– Nu voi semna nimic, – rosti clar Marina.
Tamara Gheorghievna se îndreptă triumfătoare.
– Ce și trebuia dovedit. Ione, vezi? Nu are ce să spună. Se teme.
– Nu mă tem, – Marina privi drept în ochii soacrei. – Pur și simplu nu vreau să trăiesc cu un bărbat care are nevoie de o hârtie cu ștampilă ca să-și iubească copilul. Iar ție, Ione, nu-ți voi dovedi nimic. Tu l-ai ascultat pe mama ta două luni. Ai tăcut, ai dezgustat de mine, nu m-ai atins. Ne-ai trădat pe amândoi înainte ca acest băiat să se nască.
– Marina, e doar un test…
– Nu, Ione. Nu e doar un test. E sentința încrederii noastre. Plecați amândoi. Din salon și din viața mea. Actele de divorț le voi depune eu, imediat ce vom fi externate.
Tamara Gheorghievna îl luă pe fiul de mânecă.
– Hai, Ione. E clar aici. Mândria apare când n-ai ce spune. Las-o să-și crească singură amantul de vacanță.
Ion mai stătu o secundă, privind-o pe Marina. Ar fi vrut să creadă, dar îndoielile sădite de mamă încolțiseră prea adânc. Se întoarse și o urmă ascultător pe Tamara Gheorghievna.
După divorț, Marina nu se mai întoarse în apartamentul comun. Vându garsoniera pe care o avusese înainte de căsătorie, adăugă banii de concediu maternal și cumpără un apartament mic și cochet într-o zonă rezidențială, mai aproape de părinți.
Își numi fiul Matei. Matei creștea un băiat calm, zâmbitor. Acei ochi deschiși care o înspăimântaseră pe Marina la maternitate, până la șase luni se întunecaseră și deveniseră… căprui. Exact ca ai lui Ion. Fiul devenea o copie fidelă, în miniatură, a tatălui său.
Marina se uita la el și înțelegea ce ironie amară se ascundea în această situație. Diferența de termene care o tulburase atât de mult pe Tamara Gheorghievna. Andrei, bărbatul din Mamaia, greșeala din deznădejde, care nu avea nicio legătură cu maternitatea ei. Matei era fiul lui Ion. Sută la sută.
Ion vira regulat pensia alimentară. El însuși nu apărea. Marina știa de la o prietenă comună că trăiește singur, muncește mult și aproape că nu vorbește cu mama lui – relațiile lor se stricaseră serios după acea dimineață fatală la spital.
…Într-o sâmbătă de la sfârșitul lui mai, Marina se plimba cu Matei în parc. Băiețelul de doi ani, într-un combinezon colorat, alerga după porumbei pe alee și râdea zgomotos. Marina stătea pe o bancă, cu fața la soarele cald de primăvară, și sorbea cafea dintr-un pahar de hârtie.
– Marina? – se auzi din spate o voce cunoscută, ușor răgușită.
Ea tresări și se întoarse. Pe alee stătea Ion. Slăbise mult, în păr apăruse o căruntă vizibilă, deși abia împlinise treizeci și patru de ani. În mâini ținea o geacă ușoară și o pungă cu un autobasculant de jucărie.
– Bună, – Marina lăsă cafeaua pe bancă.
– Eu… Te văd des aici. Mai exact, te-am văzut întâmplător acum o lună, acum mai vin câteodată. Priveam de departe, – Ion se codi, fără să îndrăznească să se apropie. Privirea i se mută spre băiat.
În acel moment, Matei se întoarse, pierzându-și interesul pentru păsări. Se uită la unchiul necunoscut, își încreți amuzant nasul și strigă:
– Mamă, caca! – arătând spre palma murdară de nisip.
Ion rămase înmărmurit. Se uita la băiat. Matei se încrunta exact ca Ion când era nemulțumit. Bărbia încăpățânată, sprâncenele arcate, chiar și modul de a merge călcâind stângaci – totul era atât de evident, încât niciun test ADN nu mai era necesar. Genetica vorbea de la sine.
Ion se lăsă încet pe vine, direct pe asfalt, scăpând punga cu autobasculantul.
– Doamne… Marina… – șopti el, acoperindu-și fața cu palmele. – Ce prost am fost. Ce prost…
O clipă, Marinei i se făcu milă de el. Văzu în fața ei un om care, cu mâinile lui, cedând voinței rele a altuia și propriei slăbiciuni, se lipsise de doi ani de fericire. Primii pași, primele cuvinte, primele îmbrățișări ale acestui băiețel.
Matei se apropie cu grijă. Se opri la doi pași, înclină capul într-o parte și îi întinse lui Ion palma murdară de nisip.
– Na, – spuse micuțul cu seriozitate, oferind necunoscutului o pietricică rotundă și netedă pe care o ascunsese în buzunar.
Ion întinse o mână tremurândă și luă cu grijă pietricica, ca pe un obiect de cristal.
– Mulțumesc, puiule… Mulțumesc, Matei. – Vocea lui Ion se frânse. Ridică ochii spre Marina. În ei era o rugăminte. – Marina, pot… pot să vin câteodată? Nu cer nimic. Știu că sunt vinovat în fața voastră a amândurora. Dar lasă-mă să fiu doar undeva aproape.
Marina se ridică de pe bancă. Se duse la fiul ei, îl luă de mână și îl trase ușor spre ea.
– Poți veni, Ione, – spuse ea liniștită. – Matei are nevoie de tată. Dar să ne înțelegem de la început: vii la fiul tău. Nu la mine. Între noi nu mai este nimic. Nu am nevoie de un bărbat care a uitat să creadă în femeia lui.
Ion se ridică încet de pe vine. Strânse în pumn pietricica dăruită de fiul său și înclină ascultător capul.
– Accept orice condiție, Marina. Orice.
În fața lor începea o poveste nouă, poate nu ușoară, dar poate mai înțeleaptă.
