– Lidio, să nu cazi… Bărbatul tău a ieșit ieri în întâmpinarea unei tinere de la maternitate! – izbucni Dochica, aproape că dărâmând încuietoarea șubredă a portiței.
Vecina gâfâia greu, fața i se pătase de pete purpurii de la mersul grăbit și de la secretul groaznic ce o izbea dinăuntru. Se grăbise atât de tare, încât nu-și scosese galoșii pe prispă, lăsând urme pe linoleumul proaspăt spălat.
Lidia lăsă încet pe masă fierul greu de călcat, din fontă. Metalul încins șuieră atingând marginea umedă a feței de pernă, dar gospodina nu băgă de seamă. Picioarele i se făcură de cârpă, neascultătoare, parcă străine.
Se dădu înapoi și se lăsă greu pe un scaun cu trei picioare, nimerind miraculos șezutul. Mâna i se lipi de piept, acolo unde sub halatul spălăcit bătea nebunește inima.
Se uita la Dochica cu ochii mari și nu putea să scoată niciun cuvânt din gâtlejul uscat. Înăuntru i se strânsese totul.
– De unde… de unde ai aflat, Dohico? – răgușit, abia auzit, izbuti Lidia, agățându-se cu degetele de marginea mesei de bucătărie atât de tare, încât pernuțele degetelor i se albiră.
– Păi de unde! – Dochica, din prea multă văpaie, dădu din mâini, gata să răstoarne sareta de pe masă. – Cuscra, Vilica, lucrează la bucătăria centrului perinatal din oraș, știi! Ieri a văzut cu ochii ei pe fereastră. Zice: vine Ștefan cu mașina cenușie, un Renault.
Iese el, în brațe – un buchet de trandafiri, mare, trandafiriu, pufos. Și stă la scară, așteaptă. Apoi iese o fată. Tinerică, o pârliță, de vreo douăzeci de ani, părul blond, înfășurată într-un palton subțire, nepotrivit sezonului. Și o asistentă după ea, cărând un plic albastru cu fundă. Ștefan radiază, ia plicul, fata de braț – și în mașină.
Vilica s-a aplecat pe fereastră, credea că a confundat. Da’ de unde! Numărul lui, trei de șapte, în toată zona ăsta e singurul! Acum pe uliță numai despre asta se vorbește. Femeile la cișmea stau, își toacă limba. Ia te uită, Ștefan cel tăcut… Cine s-ar fi gândit!
Ce tânără? De când? Lidia refuza să înțeleagă cuvintele; ele se izbeau de conștiință și săreau ca mazărea de perete. Dohico, nu spune prostii. Ce fată? El ieri, înainte să plece, a zis că merge la baza de piese, în raion! Nu mi-a spus nimic… Douăzeci și cinci de ani împreună… Niciodată n-a…
Vecina își strâmbă buzele cu compasiune, clătină din cap și se așeză pe marginea unui scaun, încercând să-i privească pe Lidia în față.
– Of, Lidio dragă… Ei toți tac până la capăt, câinii ăștia. Vilica zice că s-au urcat și au plecat spre ieșirea din oraș. Nu spre satul nostru, ci înspre casele de vară sau blocurile noi. Tu ține-te. Bărbații la bătrânețe o iau razna, păr alb în barbă, dracu-n coaste. Ciudat e, Lidia. O, cât de ciudat și de înfricoșător. Așa mulți ani trăiți – și uite așa…
Dochica mai îndruga ceva, își amintea cazuri asemănătoare din rude îndepărtate, dar Lidia nu mai prindă sensul. Sunetele se prefăcură într-un vuiet surd. Se uită fix într-un punct de pe perete – acolo unde atârna un calendar vechi cu foi decupabile – și privirea i se încețoșă.
Ștefan al ei. Al ei, sigur, tăcut, care toată viața acasă nu scosese un cuvânt tare. Care în fiecare dimineață o săruta pe obraz înainte să plece la autobază, care ținea minte ziua când s-au cunoscut și totdeauna repara singur orice, de la fierul de călcat până la acoperiș. Omul care fusese stâlpul ei de nezdruncinat, acum pur și simplu ștersese trecutul comun. Buchet roz. Plic cu fundă. Fată tânără.
– Lidia? Ce faci? Poate-ți aduc niște picături? Corvalol? Că ești palidă, de-ți vine să-ți fie teamă, – se neliniști deodată Dochica, văzând că stăpâna casei nu reacționează.
– E bine. Dohico, du-te. E bine, mă descurc eu… – repetă Lidia mecanic. Glasul i se frânse într-o șoaptă moartă.
După ce o conduse pe vecina curioasă, Lidia încuie ușa de la intrare cu un drug greu. Se lipi cu spatele de lemnul rece al tocului și alunecă încet pe jos. Aerul îi lipsea catastrofal. În piept i se strângea totul de durere.
Ar fi vrut să țipe, să urle în gura mare, să spargă ceva, dar înăuntru nu era decât o slăbiciune surdă, paralizantă. Nu-l controlase niciodată pe bărbat. Niciodată nu-i scotocise prin buzunare, nu-i verificase telefonul, nu-i făcuse scene pentru întârzieri. Îl crezuse precum pe ea însăși. Crescuseră o fată, o dăduseră la oraș la studii, o măritaseră.
Trăiseră liniștiți, și acum – lovitura asta. Atât de nimicitoare, încât nu te mai ridici. Maternitate. Nu e doar o aventură, nu o legătură întâmplătoare într-o delegație. E un copil. O viață nouă. O nouă familie, pe care el o clădise în taină.
Lidia se ridică cu greu, înfruntând greața. Încet, ca o bătrână de-o sută de ani, intră în salon, se duse la comoda pe care zăcea telefonul mobil. Degetele nu o ascultau, apăsă de trei ori greșit, încurcând iconițele pe ecran. În cele din urmă apăru cuvântul „Ștefan”. Formă numărul și lipi receptorul de ureche.
Semnalele păreau nesfârșite. Fiecare răspundea cu o pulsație fizică, dureroasă. Trecu, parcă, o veșnicie, până când la celălalt capăt al firului se auzi glasul familiar, ușor răgușit, al soțului:
– Da, Lidia, salut. Ce faci tu așa devreme? S-a întâmplat ceva?
Lidia înghiți spasmodic, încercând să-și domolească răsuflarea și să-și facă vocea cât mai obișnuită. Îi costă eforturi titanice să nu izbucnească în plâns.
– Salut, Ștef… Nu, nu s-a întâmplat nimic. Voiam doar… să te întreb. Ce faci pe acolo? La bază e totul în regulă? Când vii acasă?
– Păi… Treburi s-au adunat, Lidia, – Ștefan ezită o clipă, în voce apăru o agitație neobișnuită. În fundal Lidia auzi distinct un pițigăit ușor, apoi un oftat de femeie înfundat. – Piesele se întârzie, trebuie să rezolv personal niște chestii. În fine, azi probabil voi veni târziu. Sau poate rămân la căsuța lui Mihai, să nu mă târâi pe întuneric. Nu mă aștepta, bine? Mănâncă și culcă-te.
– Ștef… – Lidia rămase fără suflare. – Tu… n-ai niciun fel de noutăți? Nu vrei să-mi spui ceva?
În receptor se lăsă tăcere. Se simțea fizic cum, la celălalt capăt, bărbatul caută cu febrilitate cuvinte. Când vorbi din nou, tonul se schimbă – deveni surd, întins ca o coardă:
– Lidia… Hai să lăsăm discuțiile pe mai târziu. Vin mâine-poimâine, și stăm de vorbă liniștiți. Bine? E totul în regulă, nu-ți face scenarii. Nu-ți face griji.
– Nu-mi fac, – răspunse Lidia încet, simțind cum înăuntru se stinge ultima căldură, lăsând loc unui vid arctic, mort. – Te aștept.
Închise telefonul și-l scăpă pe comodă. Nu recunoscuse, mințise și ascunsese. Povestise despre bază, despre căsuța lui Mihai, deși fusese văzut la maternitate cu un prunc. Pentru prima dată în douăzeci și cinci de ani, Ștefan îi mințea. De ce? Oare o respecta atât de puțin? Oare fata aceea îl orbitse atât de tare, încât era gata să arunce la gunoi viața comună? Înăuntru totul se zbârci și îngheță.
Lidia nu închise ochi. Zăcea în patul larg conjugal, urmărind umbrele farurilor mașinilor de pe șosea, care se târau încet pe pereți și pe tavan. Fiecare apropiere a luminii o făcea să tresară: „El? A venit?”.
Dar mașina trecea înainte. Cearceaful se încâlci, perna părea incomodă. În gânduri, aceeași imagine nemiloasă a trădării se învârtea în cerc. Poate Vilica greșise? Confundase mașina? Dar trei de șapte… Mașina lui Ștefan, n-o confunzi cu nimic. Și vocea femeii din telefon… Și „vorbim mai târziu” plin de vinovăție. Totul se potrivea.
Până dimineață Lidia părea o umbră. Fața i se uscase, pielea căpătase o nuanță pământie. Își turnă ceai, dar nici măcar nu putu să-l guste – gâtlejul i se strânsese, orice mâncare și băutură părea amară.
Nemairezistând chinului incertitudinii, la amiază îl sună din nou. Ștefan răspunse imediat, de parcă ar fi stat și ar fi hipnotizat ecranul.
– Lidia, știu că nu mă suni așa, degeaba, – o luă înainte soțul. Vocea lui suna incredibil de obosită și infinit de vinovată. De acest ton Lidiei i se făcu și mai rău – ultimele firimituri de iluzie se topiră. – A venit Dochica la tine, nu? Știam eu. Are limbă lungă, a răspândit în tot satul…
– Am auzit, Ștefă, – spuse Lidia încet, dar surprinzător de sigură, deși înăuntru totul tremura. – Deci e adevărat? Ai ieșit în întâmpinare de la maternitate? Cu o tânără? Și copilașul… al tău?
– Lidia, Doamne, ce spui tu! – în vocea lui Ștefan se auzi disperare. – Nu e deloc așa cum ți s-a povestit! Te rog, te implor, nu face prostii. Acum vin acasă. Suntem deja pe drum. Peste o oră sosesc. Îți explic totul. Te rog, așteaptă-mă.
– Cine „suntem”, Ștefane? – întrebă ea, dar în receptor se auziră semnale scurte.
Acea oră de așteptare fu cea mai lungă din viața ei. Se încuie în casă, trase perdelele. I se părea că dacă iese afară, toți vecinii vor arăta cu degetul. Întregul sat părea lipit de ferestre, urmărind drama. Lidia se simțea neputincioasă în fața privirilor străine.
Când la portiță urlă motorul familiar al Renault-ului, Lidia tresări. Răsuflarea i se tăie. Se duse la fereastră și dădu puțin la o parte marginea perdelei. Ștefan opri motorul, coborî. Arăta groaznic: tras la față, neras, geaca descheiată. Înconjură mașina și deschise ușa pasagerului.
Din față, încet, cu grijă, coborî o fată. Lidia o zări: foarte tânără, palidă ca o păpușă de porțelan, părul blond prins într-un coc neglijent. Ținea strâns la piept un teanc în păturică groasă, privind speriată în jur, de parcă s-ar fi așteptat la un atac.
Lidia înghiți saliva amară. O clipă îi veni să iasă, să facă scandal, să-i alunge pe amândoi din curte. Dar ceva în acea fetișcană – o neputință și o durere adâncă în ochi – o făcu pe Lidia să înghețe.
Ușa de la tindă scârțâi. Ștefan intră primul, după el, pășind sfios peste prag, intră fata cu teancul.
– Lidia… – chemă încet Ștefan, privind-o pe soție cu o privire rugătoare, plină de durere. – Te rog, ascultă. Nu tăia nodul.
Lidia tăcea, privindu-i cu brațele încrucișate, străduindu-se din răsputeri să-și păstreze figura și să nu arâte cum o scutură pe dinăuntru.
– Cunoști, Lidia… Ea e Alina. Iar ăsta… e băiețelul lui Anton. Al lui Anton Covali. Verișorul meu de-al treilea, îți aduci aminte? Care lucra pe o platformă petrolieră în nord…
Lidia se încruntă o clipă; în memorie îi apăru figura veselă a unui tânăr orfan, Anton, care venise de câteva ori în vizită și pe care Ștefan îl iubea ca pe un fiu.
– Anton? Și ce legătură are… – începu Lidia, și atunci privirea îi căzu pe Alina. Fata izbucni în plâns mut, lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii palizi, căzând direct pe plicuțul cu pruncul.
– Anton a murit, Lidia, – spuse Ștefan cu glas înăbușit, iar vocea lui tremură. – Acum două luni. Accident pe platformă, l-a prins o placă. Alina era atunci în luna a șaptea. N-apucaseră să se căsătorească, tot amânau, voiau aproape de naștere. Rudă – n-are pe nimeni, e din orfelinat.
– Când Anton n-a mai fost, colegii lui de la companie au ajutat-o, au mutat-o în oraș, i-au închiriat o garsonieră. Acum trei zile au început durerile. M-a sunat de pe telefonul vechi al lui Anton, plângea, n-avea unde merge, n-avea bani, proprietarul o dădea afară pentru că nu putea plăti… Și eu unde s-o duc, Lidia? Cum puteam să trădez memoria lui Anton? El a crescut orfan, și băiatul lui… acum orfan fără tată.
Ștefan se apropie mai mult de soție.
– Sunt un idiot, Lidia. M-am temut să-ți spun pe loc. M-am gândit că vei fi geloasă, că nu vei înțelege de ce ajut o fată străină, florile acelea le-am cumpărat ca să-i fac măcar o bucurie, să nu se simtă atât de părăsită pe scara maternității, unde toate sunt întâmpinate de soți… Ți-am ascuns, am stat la autobază, am ajutat-o cu actele pentru alocații. Iartă-mă. Dar nu puteam să-l las pe fiul lui Anton în gară. Nu puteam.
Lidia asculta, și cu fiecare cuvânt, carapacea de gheață ce-i cuprinsese inima în acele douăzeci și patru de ore se sfărâma și se topea. Doamne, ce proastă fusese. Ce idioată e Dochica cu bârfele ei. Soțul nu o înșelase. Ștefan al ei rămăsese același om nobil, curat, cinstit pentru care se măritase cândva. Pur și simplu nu putuse trece pe lângă durerea altuia.
Se uită la Alina. Fetișcana stătea de-abia vie de oboseală și teamă, strângând la piept pachetul care scâncea, privindu-l pe Lidia ca pe un judecător aspru de a cărui hotărâre depindea viața ei.
– Doamne Iisuse… – oftă Lidia, simțind cum și ei i se umplu ochii de lacrimi de ușurare și milă. – Dar ce stați pe prag? Descalță-te, Alinuțo, intră. Ștef, du-i bagajele. Măi, ce-am mai inventat eu… Bătrâna.
Se repezi la fată, luă cu grijă din mâinile ei slabe plicul cu pruncul. Bebelușul se mișcă înăuntru, strângând buzele mici. Inima de mamă a Lidiei se topi de tot.
– Intrați în salon, acolo e canapea moale. Pun acum ceainicul la foc, te hrănesc, că ești flămândă de când ai ieșit din spital… Ștefane, repede adu caloriferul în cameră, copilul are nevoie de căldură!
În casă începu să fiarbă o cu totul altă viață, neobișnuită. Primele zile Alina umbla ca pe un câmp minat: se temea să se așeze măcar o dată în plus, tot încerca să ajute, se apuca de cârpă, de vase, în ciuda slăbiciunii de după naștere. Toată ziua își cerea iertare și se uita la Lidia cu o recunoștință sfioasă.
Dar Lidia preluă repede frâiele. Ca o mamă experimentată, o înconjură pe tânăra femeie și pe băiețel, pe care îl botezară tot Anton, după tată, cu grijă.
– Hai, Alina, stai jos și nu îndrăzni să iei mătura! – zicea Lidia sever, dar cu un zâmbet, luând mopul. – Trebuie să te refaci, să-l alăptezi pe micuț. Treaba ta acum e să te odihnești și să ai grijă de el. De gospodărie ne ocupăm noi, eu și Ștefan. Loc avem destul, casa e mare, slavă Domnului. Stați cât trebuie, nimeni nu vă gonește.
Încetul cu încetul, gheața neîncrederii și a fricii din sufletul Alinei începu să se topească. Văzu că aici n-o va mustra nimeni pentru o bucată de pâine în plus. Pe obrajii palizi apăru un freamăt sănătos, începu să zâmbească mai des, iar ochii ei mari căprui nu mai semănau cu privirea unui animal speriat.
Casa, care după plecarea fiicei măritate i se păruse goală Lidiei, se umplu deodată de sunete vii: horcăitul tăcut al pruncului, zgomotul mașinii de spălat și lungi discuții de seară.
Alina se dovedi o fată extrem de sensibilă și blândă. Serile, când micuțul Anton adormea, ea și Lidia se așezau în bucătărie la ceaiul tradițional cu plante. Alina povestea despre viața ei simplă din orfelinat, despre cum îl întâlnise pe Anton și cum el îi promisese că-i va face un adevărat cămin.
– El îl iubea atât de mult pe unchiul Ștefan, – spunea Alina încet, privind flacăra aragazului. – Spunea mereu că atunci când va crește și se va pune pe picioare, va construi o casă ca a voastră, și familia lui va fi la fel de solidă. Până la urmă n-am crezut că în lume există oameni ca voi. Mă gândeam că unchiul Ștefan o să mă aducă, iar tu o să mă dai afară… Aveai tot dreptul. Cine sunt eu pentru tine? Un străin.
– Prostuță ești, Alinuțo. Oare fiul lui Anton poate fi străin pentru noi? Și tu nu mai ești străină. Viața – e complicată, uneori te învârte de nu știi unde vei cădea. Important e ca în cel mai întunecat moment să întâlnești un om care-ți întinde mâna.
Trecu o lună. Micuțul Anton își rotunjise obrăjorii și gângurea de zor, bucurându-l pe Ștefan, care după muncă fugea direct la leagăn – să se spele pe mâini și să se joace cu copilul. Ștefan părea că întinerise cu zece ani: în ochi îi revenise veselia de altădată, se simțea din nou capul unei familii mari, care avea nevoie de el.
Într-o duminică, când Alina ieșise la plimbare cu căruciorul pe ulița liniștită a satului, Lidia intră în garaj la soț. Ștefan sorta uneltele, fredonând încet.
– Ștef, trebuie să vorbim, – spuse Lidia blând, așezându-se pe un scaunel curat lângă banc.
Ștefan lăsă imediat cheile și se uită la soție cu o ușoară neliniște. Încă inconștient se aștepta ca această poveste să-i trezească resentimente.
– Ce e, Lidia? A supărat-o Alina cu ceva? Sau e ceva cu micuțul?
– Nu… Cu tine e totul în regulă, – zâmbi Lidia. – Mă gândeam la altceva… Alina vrea să se întoarcă în oraș când se împlinesc trei luni. Vrea să-și caute o cameră, un loc de muncă, să-l dea pe copil la creșă… Dar unde să se ducă? Singură, fără ajutor, pe la străini?
Ștefan oftă greu și lăsă capul în jos.
– Și eu mă gândesc la asta, Lidia. Inima nu-mi stă bine. Dar nu pot să-i poruncesc să rămână. E fată tânără, se va sfii să stea toată viața în spinarea unor străini.
– Atunci s-o facem să nu se mai simtă străină, – spuse Lidia hotărât. – Să-i propunem să refacem foișorul nostru vechi, pentru oaspeți. Să facem acolo o cameră bună și caldă, o bucătărioară separată, intrare proprie. Să locuiască alături. Pentru noi, la bătrânețe, e un ajutor – nepotul crește sub ochii noștri, pentru ea – un acoperiș sigur, și întotdeauna vom putea ajuta cu copilul, până se angajează sau merge la școală. Ce zici, tată?
Ștefan rămase înmărmurit, privind-o pe soție cu o dragoste fără margini, încât Lidiei, din nou ca în tinerețe, i se făcu dulce în piept.
– Lidia… Ești o comoară. Mi-a fost teamă să pomenesc măcar, credeam că vei spune că-mi pun o povară în gât. Mulțumesc, draga mea.
– Du-te, povară, – râse Lidia, împingându-l ușor de umăr. – E o fericire, Ștefă. Când în casă se aude râs de copil – asta e viața. Du-te la Alina, spune-i tu, bucur-o pe fată, că altfel și-a plâns poate ochii gândindu-se la mutare.
În seara aceea, toată familia se adună la masa rotundă mare de pe verandă. Față de masă din pânză albă înălbită, samovar mare în mijloc, un munte de plăcinte pufoase cu varză și cu fructe, pe care Lidia și Alina le copteseră împreună toată după-amiaza.
Un vântuleț răcoros mișca perdelele de dantelă, aducând din grădină un miros dens, dulce de meri înfloriți. Soarele se lăsa încet spre orizont, vopsind cerul în nuanțe blânde de purpură și aur.
Ștefan ținea cu grijă în brațe pe tăcutul Anton, care făcea balonașe și-l apuca pe bunic de deget cu mânuțele mici. Alina ședea lângă, fața ei strălucea de o fericire liniștită, senină – Ștefan îi spusese deja despre hotărârea lor privind foișorul, iar fata încă nu putea crede norocul.
Lidia se uita la ei de la fereastra bucătăriei, turnând zeama de ceai într-un ceainic mare de porțelan. Pe fața ei, pe care se mai vedeau urmele frământărilor din urmă, înflorea un zâmbet moale, adânc.
„Ei, gata, – șopti ea încet. – Și tu intrași în panică, voiai să-ngropi viața. Viața e mai înțeleaptă ca noi. Mai întâi te lovește cu toporul în cap, te încearcă la rupere, apoi îți face un cadou la care nici nu îndrăzneai să visezi. Important e să rămâi om, să nu te înrăiești.”
Își întoarse privirea spre o fotografie veche de nuntă, într-o ramă pe bufet. În ea, ea și Ștefan – foarte tineri, veseli, se priveau unul la altul cu o dragoste nebună. Lidia zâmbi fotografiei și spuse în gând: „Totul e bine la noi, Ștefăncuță. Am făcut bine. Ești un soț de aur, și familia noastră acum – uite cât de mare s-a făcut.”
Scoase ceainicul pe verandă și-l așeză în centrul mesei.
– Ei, dragii mei, – spuse Lidia ridicând ceașca de ceai parfumat. – Să bem pentru casa noastră. Să fie mereu caldă în ea, și niciun fel de limbi rele și bârfe să nu poată distruge ceea ce clădim. Pentru tine, Alinuțo, și pentru micuțul Anton. Să crești mare spre bucuria bunicilor!
– Vă mulțumesc, mătușă Lidia, unchiule Ștefan, – spuse Alina cu lacrimi în ochi, dar cu glas limpede, strângând mâna Lidiei. – Nu vă voi dezamăgi niciodată. Acum suntem împreună pentru totdeauna.
Ștefan încuviință tăcut, ochii îi luceau în razele soarelui apus, iar micuțul Anton din brațele lui strănută zgomotos, făcând pe toți să izbucnească într-un râs voios. Deasupra verandei plutea o seară caldă de vară, iar în inima Lidiei se revărsa o fericire tăcută, de nezdruncinat.
