– Lidio, dar tu să nu cazi… Ieri, bărbatul tău a întâmpinat o femeie tânără de la maternitate! – izbucni Nina, aproape că smulgând încuietoarea șubredă a portiței.
Vecina gâfâia greu, fața i se acoperise de pete purpurii de la mersul grăbit și de la secretul monstruos care o năpădea. Se grăbise atât de tare, încât nu-și scoase galoșii în tindă, lăsând urme pe linoleumul abia spălat.
Lidia lăsă încet pe masă fierul greu de călcat din fontă. Metalul încins atinse, cu un șuierat, marginea umedă a feței de pernă, dar gazda nu observă. Picioarele i se făcură moi, neascultătoare, de parcă n-ar fi fost ale ei.
Se dădu înapoi și se lăsă greu pe un scaun, scăpând cu noroc de a nu rata șezutul. O mână i se lipi de piept, acolo unde, sub halatul ponosit, inima bătea nebunește.
Se uita la Nina cu ochii larg deschiși și nu reușea să scoată niciun cuvânt din gâtlejul uscat. Înăuntru, totul se strânsese.
– De unde… de unde ai scos-o, Nino? – șopti Lidia răgușit, abia auzit, agățându-se cu degetele de marginea mesei de bucătărie atât de strâns, încât vârfurile degetelor păliră.
– Păi de unde! – Nina, cuprinsă de prea multă emoție, dădu din mâini, gata să dea jos solnița de pe masă. – Cumnata mea, Viorica, lucrează la bucătăria Centrului Perinatal Municipal din Chișinău, știi tu! Ieri a văzut cu ochii ei pe geam. Spune că Ștefan a venit cu un Renault gri.
Iese afară, în mâini – un buchet de trandafiri, imens, rozaliu, pufos. Și stă la scară, așteaptă. Apoi iese o fată. Foarte tânără, o puștoaică, de vreo douăzeci de ani, părul deschis la culoare, înfășurată într-un palton subțire de vară. Și o asistentă după ea, cărând un plic cu fundă. Ștefan strălucește, ia plicul, fata de braț – și în mașină.
Viorica s-a aplecat pe geam, crezând că s-a înșelat. Da’ de unde! Numărul lui, cu trei de șapte, e singurul din tot orașul! Acum pe stradă numai despre asta se vorbește. Femeile la fântână stau și clănțănesc. Ia uite, Ștefan cel tăcut… Cine ar fi crezut!
Ce femeie tânără? Ce dată? Lidia refuza să perceapă cuvintele; ele se loveau de conștiință și ricoșau ca mazărea de perete. Nino, nu spune prostii. Ce fată? El ieri, înainte să plece, mi-a spus că merge la baza de piese auto, în raion! Nu mi-a spus nimic… Suntem împreună de douăzeci și cinci de ani… Niciodată nu…
Vecina își strâmbă buzele cu compătimire, dădu din cap și se lăsă pe marginea scaunului, încercând să privească Lidia în față.
– Of, Lidia dragă… Toți tac până în ultimul moment, câinii ăștia. Viorica spune că s-au urcat și au plecat spre ieșirea din oraș. Nu spre satul nostru, ci undeva spre grădini sau blocuri noi. Tu să te ții. Bărbații, la bătrânețe, înnebunesc cu totul – păr alb în barbă, diavolul în coastă. E ciudat, Lidia. Of, cât e de ciudat și de înfricoșător. Atâția ani trăiți – și uite așa…
Nina continua să vorbească, amintindu-și cazuri similare din rude îndepărtate, dar Lidia nu mai prindea sensul. Sunetele se prefăcură într-un vuiet surd. Se holbă la un punct fix de pe perete – acolo unde atârna un calendar vechi cu foi de desprins – și privirea i se încețoșă.
Ștefan al ei. Ștefan ei de încredere, tăcut, care în toată viața nu ridicase glasul acasă. Care în fiecare dimineață o săruta pe obraz înainte de a pleca la autobază, care își amintea ziua când s-au cunoscut și repara singur orice, de la fier de călcat până la acoperiș. Omul care fusese stâlpul ei de nezdruncinat acum ștersese trecutul comun cu o singură mișcare. Buchet roz. Plic cu fundă. Fată tânără.
– Lidia? Ce faci? Să-ți aduc niște picături? Corvalol? Că ești palidă, de-ți e frică să te uiți, – se îngrijoră deodată Nina, văzând că gazda nu reacționează.
– E bine. Du-te, Nino. E bine, mă descurc eu… repetă Lidia mecanic. Vocea i se rupse într-un șoptit fără viață.
După ce o conduse pe vecina curioasă, Lidia încuie ușa de la intrare cu un zăvor greu. Se sprijini cu spatele de lemnul rece al tocului și alunecă încet pe podea. Aerul îi lipsea catastrofal. În piept, totul se strângea de durere.
Voia să țipe, să urle, să spargă ceva, dar înăuntru nu era decât o slăbiciune surdă, paralizantă. Niciodată nu-l controlase pe soț. Niciodată nu se uitase prin buzunare, nu-i verificase telefonul, nu-i făcuse scene pentru întârzieri. Îl crezuse cu încredere deplină, ca pe ea însăși. Crescuseră o fată, o dăduseră la școală în oraș, o măritaseră.
Trăiseră liniștiți, și acum – lovitura asta. Atât de zdrobitoare, din care nu te mai ridici. Maternitatea. Nu e doar o aventură, nu o legătură întâmplătoare într-o delegație. E un copil. O viață nouă. O familie nouă, pe care o crease în secret.
Lidia se ridică cu greu, biruind greața. Încet, ca o bătrână de o sută de ani, intră în sufragerie, se duse la comoda pe care zăcea telefonul mobil. Degetele nu o ascultau, apăsă de trei ori greșit, încurcând iconițele de pe ecran. În cele din urmă, apăru cuvântul „Ștefan”. Formă numărul și lipi telefonul de ureche.
Semnalele păreau nesfârșite. Fiecare răspundea cu o pulsație fizică, dureroasă. Păru să treacă o veșnicie, până când la celălalt capăt se auzi glasul familiar, ușor răgușit al soțului:
– Da, Lidia, salut. Ce e, așa devreme? S-a întâmplat ceva?
Lidia înghiți spasmodic, încercând să-și regleze respirația și să facă glasul cât mai firesc. Îi trebuiau eforturi titanice să nu izbucnească în plâns.
– Bună, Ștef… Nu, nu s-a întâmplat nimic. Voiam doar… să te întreb. Ce faci? La bază e totul în regulă? Când crezi că vii acasă?
– Păi… S-au adunat treburi, Lidia, – Ștefan ezită o clipă, în voce apăru o agitație neobișnuită. Pe fundal, Lidia auzi clar un țipăt subțire, apoi un oftat de femeie, înăbușit. – Piesele se întârzie, trebuie să rezolv eu aici ceva. În concluzie, azi probabil voi veni târziu. Sau poate rămân la Mihai la grădină, să nu mă întorc pe întuneric. Nu mă aștepta, bine? Mănâncă și culcă-te. Nu mă pierde.
– Ștef… – Lidia rămase fără suflare. – Dar tu… Chiar n-ai nici o veste? Nu vrei să-mi spui ceva?
În telefon se lăsă o tăcere. Se simțea fizic cum, la celălalt capăt, soțul căuta cu febrilitate cuvintele. Când vorbi din nou, tonul se schimbă – deveni surd, întins ca o sârmă:
– Lidia… Să lăsăm discuțiile mai târziu. Vin mâine-poimâine și stăm de vorbă liniștiți. Bine? E totul în regulă, tu nu-ți face scenarii. Nu te îngrijora.
– Nici nu mă îngrijorez, – răspunse Lidia încet, simțind cum înăuntru se stinge ultima căldură, lăsând locul unei pustietăți moarte, arctice. – Te aștept.
Închise și scăpă telefonul pe comodă. Nu recunoscuse, mințise și ascunsese. Povestise despre bază, despre grădina lui Mihai, deși fusese văzut la maternitate cu un prunc. Pentru prima dată în douăzeci și cinci de ani, Ștefan o mințea. De ce? Oare o respecta atât de puțin? Oare fata asta îl orbise atât de tare, încât era gata să arunce la gunoi viața împreună? Înăuntru, totul se strânse și îngheță.
Lidia nu închise ochi întreaga noapte. Zăcea pe patul larg de căsătorie, urmărind umbrele farurilor mașinilor care treceau pe drum, târându-se încet pe pereți și pe tavan. Fiecare apropiere a luminii o făcea să tresară: „El? A venit?”.
Dar mașina trecea înainte. Cearceaful se răsucise, perna părea incomodă. În gânduri, aceeași imagine necrutătoare a trădării se învârtea în cerc. Poate Viorica greșise? Confundase mașina? Dar trei de șapte… Mașina lui Ștefan, nu se poate înșela. Și vocea aia de femeie în telefon… Și „vorbim mai târziu” plin de vinovăție. Totul se potrivea.
Spre dimineață, Lidia părea o umbră. Fața i se trasese, pielea căpătase o nuanță pământie. Turnă ceai, dar nu putu să ia nici măcar o înghițitură – gâtlejul părea strâns de un spasm, orice mâncare sau băutură părea amară.
Nerăbdând să mai îndure chinul incertitudinii, la amiază formă din nou numărul lui. Ștefan răspunse imediat, de parcă ar fi stat și ar fi hipnotizat ecranul.
– Lidia, știu că nu mă suni degeaba, – o întâmpină soțul. Vocea îi suna incredibil de obosită și infinit de vinovată. De acest ton, Lidiei i se făcu și mai rău – ultimele fărâme de iluzie se topiră. – A venit Nina la tine, nu? Știam eu. Are limba ca o sită, a răspândit vestea în toată comuna…
– Am auzit, Ștefane, – spuse Lidia încet, dar surprinzător de sigură, deși înăuntru totul tremura. – Așadar, e adevărat? Ai întâmpinat-o de la maternitate? Pe o tânără? Și copilașul… al tău?
– Lidia, Doamne, ce tot spui! – în vocea lui Ștefan se auzi disperare. – Nu e deloc așa cum ți s-a povestit! Te rog, te implor, nu face prostii. Acum vin acasă. Suntem deja în drum. Peste o oră ajung. Îți explic tot. Te rog, doar așteaptă-mă.
– Cine „suntem”, Ștefane? – întrebă ea, dar în telefon se auziră doar tonuri scurte.
Acea oră de așteptare fu cea mai lungă din viața ei. Se încuie în casă, trase perdelele. I se părea că, dacă ieșea afară, toți vecinii ar fi arătat cu degetul. Toată comuna, părea, se lipise de geamuri, urmărind drama. Lidia se simțea neputincioasă în fața privirilor străine.
Când în fața portiței murmură motorul cunoscut al Renault-ului, Lidia tresări. Respirația i se opri. Se apropie de fereastră și trase puțin marginea perdelei. Ștefan opri motorul, coborî. Arăta groaznic: tras la față, neras, geaca descheiată. Ocoli mașina și deschise ușa pasagerului.
De pe scaunul din față coborî încet, cu grijă, o fată. Lidia o privi: foarte tânără, palidă ca o păpușă de porțelan, părul deschis prins într-un coc neglijent. Ținea strâns la piept un pachețel învelit într-o păturică groasă, privind speriată în jur, de parcă ar fi așteptat un atac.
Lidia înghiți cu greu. O clipă, își dorise să sară afară, să facă scandal, să-i alunge pe amândoi din curte. Dar ceva în această fetișcană – o neajutorare și o durere adâncă în ochi – o făcu pe Lidia să înghețe.
Ușa tindei scârțâi. Ștefan intră primul, după el, cu sfială, trecând pragul, intră fata cu pachetul.
– Lidia… – chemă încet Ștefan, privind-o pe soție cu o privire rugătoare, plină de durere. – Te rog, ascultă. Nu tăia înainte de a afla.
Lidia tăcu, privindu-i cu brațele încrucișate, străduindu-se din răsputeri să-și păstreze fața și să nu arate cum o zguduie întreaga fire.
– Fă cunoștință, Lidia… Ea e Alina. Iar ăsta… e băiețelul lui Anton. Anton Covaliov. Vărul meu îndepărtat, ți-l amintești? Cel care lucra la foraj în nord…
Lidia încruntă fruntea o clipă, în memorie ivindu-se chipul vesel al unui tânăr orfan, Anton, care venise de câteva ori în vizită și pe care Ștefan îl iubea mult, aproape ca pe un fiu.
– Anton? Și ce legătură are… – începu Lidia, și atunci privirea ei căzu asupra Alinei. Fata începu să plângă fără sunet, lacrimi mari rostogolindu-se pe obrajii palizi, căzând drept pe plicul cu pruncul.
– Anton a murit, Lidia, – spuse Ștefan lugubru, iar vocea lui se frânse. – Acum două luni. Accident la foraj, l-a prins o placă. Alina era atunci în luna a șaptea. N-au apucat să se căsătorească, amâna mereu, voiau mai aproape de naștere. Rude – nu are pe nimeni, a crescut într-un orfelinat.
– Când a murit Anton, băieții de la companie au ajutat-o, au mutat-o în oraș, i-au închiriat o garsonieră provizorie. Acum trei zile, au început durerile. M-a sunat de pe vechiul telefon al lui Anton, plângând, n-avea unde să se ducă, n-avea bani, proprietarul o dădea afară pentru că nu mai putea plăti… Ce să fac cu ea, Lidia? Cum aș fi putut să trădez memoria lui Anton? El a crescut orfan, și fiul lui acum… orfan fără tată.
Ștefan se apropie de soție.
– Sunt un idiot, Lidia. Mi-a fost teamă să-ți spun pe loc. M-am gândit că vei fi geloasă, că nu vei înțelege de ce ajut o fată străină, că am cumpărat trandafirii aceia ca să-i fac o sărbătoare, să nu se simtă complet părăsită pe scara maternității, acolo unde pe toate le întâmpină soții… Ți-am ascuns, am stat la bază, am ajutat-o cu actele pentru ajutoare. Iartă-mă. Dar n-aș fi putut lăsa fiul lui Anton pe peronul gării. N-aș fi putut.
Lidia asculta, iar cu fiecare cuvânt carapacea de gheață care-i încleștase inima în acea zi se sfărâma și se topea. Doamne, ce proastă fusese. Ce idioată era Nina cu bârfele ei. Soțul nu o înșelase. Ștefan al ei rămăsese același om nobil, curat, cinstit pentru care se măritase cândva. Nu putuse trece pe lângă durerea altuia.
Se uită la Alina. Fata stătea, abia vie de oboseală și frică, strângând la piept pachetul care scâncea, și se uita la Lidia ca la un judecător aspru, de a cărui hotărâre depindea viața ei.
– Doamne, Iisuse… – oftă Lidia, simțind cum și din ochii ei izbucnesc lacrimi de ușurare și milă. – Dar ce stați în prag? Descalță-te, Alină, intră. Ștefane, adu-i geanta. Ei, ți-ai închipuit și tu… bătrâna.
Se repezi la fată, preluă cu grijă din mâinile slăbite plicul cu bebelușul. Pruncul dinăuntru se mișcă, întinzând buzele mici. Inima maternă a Lidiei se topi cu totul.
– Intrați în sufragerie, acolo e canapeaua moale. Pun ibricul la ceai, te hrănesc, sigur ești flămândă de când ai ieșit din spital… Ștefane, adu repede încălzitorul în cameră, copilul are nevoie de căldură!
În casă începu să fiarbă o altă viață, neobișnuită. În primele zile, Alina umbla ca pe un câmp minat: se temea să se așeze prea mult, se agăța de cârpă, de vase, cu toată slăbiciunea de după naștere. Își cerea iertare mereu și o privea pe Lidia cu o recunoștință sfioasă.
Dar Lidia preluă repede totul în mâini. Ca o mamă cu experiență, o înconjură pe tânăra femeie și pe micuț, pe care-l botezaseră Anton, în cinstea tatălui, cu grijă.
– Alină, stai jos și nu cuteza să atingi găleata! – spunea Lidia cu severitate, dar zâmbind, luând mătura. – Tu trebuie să te refaci, să-l alăptezi pe cel mic. Treaba ta acum e să te odihnești și să ai grijă de băiat. De treburile casei ne ocupăm eu și Ștefan. Loc avem destul, casa e mare, slavă Domnului. Stați cât e nevoie, nu vă gonește nimeni.
Încetul cu încetul, gheața neîncrederii și a fricii din sufletul Alinei începu să se topească. Văzu că aici n-o va învinui nimeni pentru o bucată de pâine. Pe obrajii palizi apăru un roșu sănătos, începu să zâmbească mai des, iar ochii ei mari și cenușii nu mai semănau cu privirea unui animal speriat.
Casa, care după plecarea fiicei mari păruse goală Lidiei, se umplu deodată de sunete vii: scâncete tăcute ale pruncului, zgomotul mașinii de spălat și discuții lungi de seară.
Alina se dovedi o fată deosebit de sensibilă și blândă. Seara, când micuțul Anton adormea, ea și Lidia se așezau la bucătărie la ceaiul tradițional cu plante. Alina povestea despre viața ei simplă din orfelinat, despre cum îl întâlnise pe Anton, cum el promisese să-i ofere un adevărat cămin.
– Îl iubea atât de mult pe unchiul Ștefan, – spunea Alina încet, privind flacăra aragazului. – Spunea mereu că atunci când va crește și se va pune pe picioare, își va construi o casă ca a voastră, și o familie la fel de puternică. Până în ultimul moment n-am crezut că există oameni ca voi pe lume. Crezusem că unchiul Ștefan mă va aduce, iar dumneavoastră mă veți da afară… Ați fi avut tot dreptul. Cine sunt eu pentru voi? O străină.
– Prostuță, Alină. Oare fiul lui Anton poate fi străin pentru noi? Și tu nu ne mai ești străină acum. Viața e complicată, uneori te învârte atât de mult, încât nu știi unde vei cădea. Important e ca în cel mai întunecat moment să întâlnești un om care-ți întinde mâna.
A trecut o lună. Micuțul Anton îngrășase obrajii și de-acum gângurea, bucurându-l pe Ștefan, care după muncă alerga primul la leagăn – să se spele pe mâini și să se joace cu pruncul. Ștefan părea că a întinerit cu zece ani: în ochi îi revenise veselia de odinioară, se simțea din nou capul unei familii mari care avea nevoie de el.
Într-o zi de odihnă, când Alina ieșise la plimbare cu căruciorul pe ulița liniștită a satului, Lidia intră în garaj la soț. Ștefan aranja uneltele, fredonând încet.
– Ștef, trebuie să vorbim, – spuse Lidia blând, așezându-se pe un scaun curat lângă bancă.
Ștefan lăsă imediat cheile și se uită cu o ușoară neliniște la soție. Încă aștepta, inconștient, ca această poveste să-i trezească resentimente.
– Ce e, Lidia? Te-a supărat Alina cu ceva? Sau e ceva cu cel mic?
– Nu… Totul e bine, – zâmbi Lidia. – M-am gândit la ceva… Alina vrea să se mute în oraș, când împlinește trei luni. Vrea să caute o cameră, un serviciu, să dea copilul la creșă… Dar unde să se ducă? Singură, fără ajutor, în colțuri străine?
Ștefan oftă greu și lăsă capul.
– Și eu mă gândesc la asta, Lidia. Inima nu-mi stă bine. Dar nu pot să-i poruncesc să rămână. E fată tânără, se va rușina să stea toată viața în spinarea unor străini.
– Hai să facem așa încât să nu se rușineze, – spuse Lidia cu hotărâre. – Să-i propunem să renovăm mica noastră căsuță de oaspeți. Să facem acolo o cameră bună, caldă, o bucătărie separată, intrare proprie. Să locuiască alături. Și nouă ne va fi de ajutor la bătrânețe – nepotul va crește aproape, iar ea va avea un acoperiș sigur, și vom putea avea grijă de cel mic cât ea merge la școală sau la muncă. Ce zici, tată?
Ștefan rămase înmărmurit, privind-o pe soție cu o dragoste fără margini, încât Lidiei i se strânse din nou dulce inima, ca în tinerețe.
– Lidia… Tu ești aurul meu. Mi-era teamă să-ți sugerez asta, credeam că vei spune că-mi pun o povară în gât. Mulțumesc, draga mea.
– Lasă, povară, – râse Lidia, împingându-l ușor în umăr. – E o fericire, Ștefane. Când în casă se aude râs de copil – asta e viața. Du-te la Alina, spune-i tu, bucur-o pe fată, că altfel plânge toată ziua gândindu-se la mutare.
În seara aceleiași zile, toată familia se adună la masa rotundă mare de pe verandă. Față de masă albă, amidonată, samovarul mare în mijloc, un munte de plăcinte umplute cu varză și fructe de pădure, pe care Lidia și Alina le copteseră împreună toată după-amiaza.
O adiere ușoară și răcoroasă mișca perdelele de dantelă, aducând din grădină parfumul dulce și greu al merilor înfloriți. Soarele cobora încet spre orizont, vopsind cerul în nuanțe blânde de purpură și aur.
Ștefan ținea cu grijă în brațe pe Anton cel mic, care sufla amuzant bule de salivă și-l prindea pe bunic de deget cu mânuțele minuscule. Alina stătea lângă el, fața ei strălucea de o fericire tăcută, senină – Ștefan îi povestise deja despre decizia lor privind căsuța, iar fata încă nu-și putea crede norocul.
Lidia se uita la ei din fereastra bucătăriei, turnând ceaiul într-un ceainic mare de porțelan. Pe fața ei, care păstra urmele frământărilor recente, înflorea un zâmbet moale, adânc.
„Ei, gata, – șopti ea încet. – Și tu intrași în panică, voiai să îngropi viața. Viața e mai înțeleaptă decât noi. Mai întâi te lovește în cap, te testează la frângere, apoi îți oferă un asemenea dar, la care nici nu îndrăzneai să visezi. Important e să rămâi om, să nu te amărăști.”
Își îndreptă privirea spre o fotografie veche de nuntă, înrămată, aflată pe bufet. În ea, ei, Lidia și Ștefan, tineri, veseli, privindu-se unul pe altul cu o dragoste nebună. Lidia zâmbi fotografiei și își spuse în gând: „Totul e bine la noi, Ștefane. Am făcut bine. Ești un soț de aur, și familia noastră acum – uite cât de mare a devenit.”
Duse ceainicul pe verandă și-l așeză în mijlocul mesei.
– Ei, dragii mei, – spuse Lidia, ridicând o ceașcă de ceai aromat. – Să bem pentru casa noastră. Să fie totdeauna caldă, să nu poată nici o limbă rea și nici o bârfă să distrugă ceea ce clădim. Pentru tine, Alină, și pentru micuțul Anton. Să crești mare, spre bucuria bunicilor!
– Vă mulțumesc, mătușă Lidia, unchiule Ștefan, – spuse Alina cu lacrimi în ochi, dar cu vocea clară, strângând tare mâna Lidiei. – Nu vă voi dezamăgi niciodată. Acum suntem împreună pentru totdeauna.
Ștefan dădu din cap tăcut, ochii îi străluceau în razele soarelui care apunea, iar micuțul Anton din brațele lui strănută zgomotos, făcându-i pe toți să izbucnească într-un râs vesel și unison. Deasupra verandei plutea o seară caldă de vară, iar în sufletul Lidiei se revărsa o fericire tăcută, de nezdruncinat.
