– Tu îți dai seama că poate copilul nu e al tău? – spunea admiratoarea soacră, pe un ton veninos, fiului ei, în bucătărie.
Bucătăria din apartamentul nou al lui Andrei și Ralucăi mirosea a cafea bună și, abia simțit, a vopsea proaspătă. Renovarea se terminase fix acum o lună, exact la începutul celui de-al treilea trimestru. Raluca alesese mult timp nuanța mobilierului – un bej mat, moi, ca frunza de măslin. Spera că într-un decor ca ăsta o să-i fie mai ușor cu grețurile de dimineață, care țineau încă, în ciuda sfârșitului de sarcină.
În sufragerie răsuna muzica – Andrei împlinea treizeci și unu de ani. Veniseră prieteni, foști colegi de facultate, câțiva de la biroul de arhitectură. Raluca, obosită repede de urările gălăgioase, se duse în bucătărie sub pretextul „să verific desertul”. De fapt, avea nevoie de liniște și de un pahar cu apă călduță.
Tocmai când să se întoarcă la oaspeți, auzi pași pe hol. Intră automat mai adânc în bucătărie, după frigiderul mare, unde era colțul de cafea, ferit de priviri.
– Andrei, stai. Nu în fața tuturor, – vocea Doinei, soacra, sună sec și apăsător. Intră în bucătărie.
– Mamă, ce mai e? Băieții așteaptă, am venit după gheață.
– Gheața poate să aștepte. Închide ușa.
Se auzi un clic de închizătoare. Raluca îngheță, strângând în mână paharul de sticlă. Nu voia să asculte, dar nu putea nici să iasă acum. Doina nu-i plăceau situațiile stânjenitoare, dar și mai mult urărea să fie întreruptă.
– Andrei, am tăcut mult. Dar nu mai pot să mă uit la farsa asta. – Soacra oftă. – Ești orb de dragoste. Uită-te bine la ea.
– Mamă, iar începi, – în glasul lui Andrei apăru iritarea. – Am mai trecut prin asta. Raluca e obosită, are o sarcină complicată.
– Mai complicată decât crezi, fiule. Tu îți dai seama că poate copilul nu e al tău? – spuse ironic soacra.
În bucătărie se lăsă o tăcere atât de grea, că Ralucăi i se păru că aude cum se sparg bulele din paharul cu apă. O durere ascuțită îi strânse burta. Copilul dinăuntru părea că s-a ascuns, nemaidând din picioare.
– Ce tot spui? – Glasul lui Andrei pierdu brusc voioșia băută.
– Exact ce-ai auzit. Numără săptămânile, deșteptule. Amintește-ți augustul trecut. Raluca ta a stat trei săptămâni la mare, la Constanța. Singură. Tu erai atunci zi și noapte pe șantierul din Brașov, uitai chiar să-i dai un telefon. Iar ea s-a întors – și după o lună, deodată „vestea cea mare”.
– Medicul i-a recomandat aer marin din cauza anemiei!
– Sigur, medicul, – râse Doina. – Din Constanța n-a adus numai obrajii îmbujorați. Sunt mamă, Andrei. L-am văzut pe tatăl tău cu amantele lui, și pe femeia asta o miros de la o poștă. Raluca are ochi vinovați încă din toamnă. Nu mă crezi? Uită-te în foaia ei de sarcină. La ecograf, fătul e mare, iar aparatul pune o vârstă cu trei săptămâni mai mult decât iese din socotelile tale naive. Sau crezi că de la terciul tău cu apă copiii cresc ca drojdia?
– Pleacă, mamă, – spuse Andrei încet. – Du-te la oaspeți. Sau mai bine acasă.
– Plec. Dar testul ADN după naștere îl faci. Pentru liniștea ta. Nu fi prostul crescut să plătească păcatele altora.
Ușa bucătăriei se deschise și se închise. Raluca rămase în spatele frigiderului. Cel mai rău nu era că soacra o bârfea. Cel mai rău era că în augustul trecut chiar făcuse o greșeală de care voia să uite în fiecare zi.
Oaspeții plecară abia după miezul nopții. Raluca se scuză cu o migrenă puternică și se retrase în dormitor înainte ca Doina să părăsească apartamentul. Stătea întinsă sub plapumă, cu privirea fixată pe tavanul întunecat, ascultând cum Andrei strânge singur masa din sufragerie.
Se întoarse cu gândul la blestematul de august.
Atunci, ea și Andrei erau la un pas de divorț. Cinci ani de căsătorie, trei ani de încercări eșuate de a rămâne însărcinată, analize nesfârșite, hormoni, lacrimi. Andrei se închisese în el, se cufundase în muncă, dispărea pe șantiere până la miezul nopții. Când Ralucăi i se diagnosticase o formă severă de epuizare și anemie, medicul aproape o împinsese în vacanță. Soțul nu putuse să meargă – predau un centru comercial mare.
La Constanța, Raluca îl întâlni pe Ion. Nu era o aventură de stațiune în sensul obișnuit. Ion era arhitect din Iași, un bărbat calm, divorțat, de peste patruzeci de ani. Venise să-și lingă rănile după o despărțire grea. Doar vorbeau, se plimbau pe faleză.
În ultima noapte înainte de plecarea ei, o ploaie torențială îi prinse. Furtuna sudică îi închise într-o cafenea mică de pe mal. Alcoolul, aerul umed, tristețea comună pentru ce nu se împlinise și apropierea despărțirii iminente își făcură efectul. S-a întâmplat o singură dată. În camera lui, pe vuietul furtunii. A doua zi dimineață, Raluca plecă spre aeroport, simțindu-se murdară, frântă și infinit de nefericită.
Iar la trei săptămâni după întoarcerea în București, când ea și Andrei avuseseră o noapte aprinsă de împăcare, testul arătă două liniuțe.
Raluca își amintea cum plânsese în baie de sentimente amestecate: bucurie și teamă. După toate calculele medicale, vârsta sarcinii coincidea perfect cu săptămâna împăcării cu soțul. Medicul explicase fătul mare prin genetica lui Andrei – el însuși născut cu aproape patru kilograme și jumătate. Dar vorbele soacrei, spuse în bucătărie, nimeriseră exact în rana Ralucăi. Ce dacă aparatul de ecograf greșise cu acele blestemate șapte zile? Ce dacă înăuntrul ei era copilul unui bărbat al cărui chip abia și-l mai amintea?
Ușa dormitorului scârțâi ușor. Andrei intră fără să aprindă lumina, își scoase cămașa și se întinse pe marginea patului. Nu se întoarse spre ea, n-o îmbrățișă, cum făcea de obicei.
– Andrei? – strigă Raluca încet.
– Dormi, Raluca. E târziu. – Glasul lui era fără viață. Și de asta Ralucăi i se făcu cu adevărat frică.
***
Următoarele două luni se transformară într-un chin lent pentru amândoi. Andrei nu făcea scandaluri. La exterior, totul rămânea la fel: cumpăra alimente după listă, o ducea pe Raluca la controalele programate, monta plinte în camera copilului. Dar din relația lor dispăruse încrederea.
Dacă înainte Andrei o îmbrățișa peste burta mare și își lipea obrazul ascultând cum dă din picioare bebelușul, acum evita orice atingere întâmplătoare. Când Raluca vorbea despre cumpăratul căruciorului, el dădea din cap și spunea: „Alege tu care ți se pare mai comod, eu plătesc.” Cuvântul „alege”, nu „alegem”, o tăia de fiecare dată.
Raluca slăbea, în ciuda burții care creștea. Grețurile trecuseră, dar locul lor îl luase o neliniște permanentă, roditoare. De câteva ori fusese gata să mărturisească. Îi era teamă că, aflând adevărul, Andrei va pleca pe loc, lăsând-o singură cu camera goală a copilului.
Doina nu mai apărea în casa lor. Dar prezența ei invizibilă se simțea în fiecare privire a lui Andrei.
La începutul lui mai, în săptămâna treizeci și șase, Andrei fu trimis într-o delegație la Iași, pentru trei zile. Predau un obiectiv istoric complicat, iar prezența lui era obligatorie.
– Ți-am lăsat pe noptieră cardul clinicii și numărul de urgență, – spuse el, stând în ușă cu o valiză mică. – Dacă se întâmplă ceva, sună-mă imediat pe mine și pe doctor. Vin cu primul tren.
Raluca se uită la el. În ochii lui era un amestec ciudat de dor și înstrăinare.
– Andrei, te întorci, nu? – îi scăpă de pe buze.
El ezită o secundă, ducând privirea de la fața ei la burta rotundă.
– Sigur că mă întorc, Raluca. Unde să mă duc.
Plecă fără s-o sărute de plecare. De îndată ce ușa se închise, Raluca se lăsă pe un puf din hol și izbucni în plâns. Plânse mult, în hohote, până când o durere ascuțită îi strânse partea de jos a abdomenului. Nu-i dădu importanță, o puse pe seama crizei de nervi. Iar după trei ore, i se rupseră apele.
Nașterea începu cu două săptămâni mai devreme, rapid și dureros. Stătea întinsă pe targa în sala de naștere, strângând convulsiv telefonul în mână.
Andrei nu răspundea. Îl suna, dar vocea monotonă a operatorului spunea că numărul este în afara rețelei – probabil tocmai se urcase în tren.
Atunci, făcând efort, formă numărul soacrei.
– Doina, am intrat în travaliu. Sunt la Maternitatea 24. Nu pot da de Andrei, n-are semnal. Vă rog… – Raluca nu termină, o cuprinse o nouă contracție.
În receptor se lăsă tăcere. Apoi soacra răspunse cu o voce rece, stăpână:
– Am înțeles. Vin imediat. Pe Andrei îl găsesc eu.
Raluca născu un băiețel la patru dimineața. Copilul cântărea trei kilograme și opt sute – mare pentru treizeci și opt de săptămâni, cu păr negru și des și ochi surprinzător de deschiși, aproape limpezi. Când moașa i-l puse pe piept, Raluca se uită la degețelele mici, la pleoapele umflate și simți cum un val de tandrețe, amestecată cu un frig de groază, îi urcă în gât. Băiatul nu semăna cu Andrei. Andrei avea păr aspru, creț și castaniu, și ochi căprui, aproape negri. Copilul ăsta era altfel.
O duseră în salonul de lăuzie pe la șapte dimineața. Fereasca dădea spre curtea spitalului, unde soarele de mai inunda frunzele tinere. Raluca, istovită după naștere, stătea întinsă când ușa salonului se deschise încet.
Intră Andrei. În spatele lui, ca un convoi, venea Doina. Purta halat de spital peste un costum sobru, iar în mâini ținea o mapă mică de piele.
Andrei se apropie de pat. Se uită la Raluca, apoi la leagănul de plastic de lângă ea. Copilul dormea, sforăind ușor.
– Ce faci? – întrebă el încet.
– Bine. Sunt foarte obosită, – Raluca încercă să zâmbească, dar buzele n-o ascultau. Își mută privirea spre soacră. – De ce ați venit împreună?
Doina făcu un pas înainte. Nu se uita la copil. Privirea ei era fixată pe fața Ralucăi.
– Raluca, hai fără lacrimi și drame de prisos. – Soacra puse mapa pe noptieră. – Andrei n-a dormit toată noaptea, a venit cu mașina de la Iași, pentru că nu mai erau trenuri. Am trecut pe la medicul-șef. Un cunoscut de-al meu lucrează aici în laborator. I-au luat deja copilului sânge la naștere – e procedură standard. Avem nevoie doar de acordul tău formal pentru o expertiză genetică. Acum. Ca să risipim orice dubiu.
Raluca simți cum încăperea începe să se învârtă încet în jurul ei. Se uită la soț.
– Andrei, și tu asta vrei? – Glasul i se frânse într-un șoaptă. – Crezi pe ea, nu pe mine?
– Raluca… Nu dorm de două luni. Nu mai pot așa. Tu te-ai schimbat atunci, după Constanța. Ai venit alta. Iar când mama a spus de termene… Vreau să știu adevărul, oricare ar fi.
Raluca tăcea. I se păru că inima i s-a oprit. Iată-l, momentul adevărului. Putea să semneze hârtiile, să aștepte trei zile, iar laboratorul urma să emită verdictul care fie îi salva căsnicia, fie o distrugea definitiv. Dar înăuntrul ei se trezi ceva nou – ceva furios, puternic, matern. Se uită la fiul adormit, care nu era vinovat cu absolut nimic, și înțelese că nu va permite ca el să devină obiect de negociere și expertize în primele ore ale vieții lui.
– Nu semnez nimic, – spuse Raluca răspicat.
Doina se îndreptă triumfătoare.
– Ce era de demonstrat. Andrei, vezi? N-are ce spune. Îi e frică.
– Nu mi-e frică, – Raluca privi drept în ochii soacrei. – Pur și simplu nu vreau să trăiesc cu un bărbat care are nevoie de o hârtie cu ștampilă ca să-și iubească copilul. Iar ție, Andrei, n-am să-ți demonstrez nimic. L-ai ascultat pe mama ta două luni. Ai tăcut, te-ai dezgustat de mine, nu m-ai atins. Ne-ai trădat pe amândoi înainte ca băiatul ăsta să se nască.
– Raluca, e doar o analiză…
– Nu, Andrei. Nu e doar o analiză. E o sentință pentru încrederea noastră. Plecați amândoi. Din salon și din viața mea. Actele de divorț le depun eu singură, imediat ce ne externăm.
Doina îl prinse pe fiul de mânecă.
– Hai, Andrei. E clar. Mândria apare când n-ai ce spune. Las-o să-și crească singură amantul de la mare.
Andrei mai stătu o clipă, uitându-se la Raluca. Ar fi vrut să creadă, dar îndoielile semănate de mamă încolțiseră prea adânc. Se întoarse și o urmă ascultător pe Doina.
După divorț, Raluca nu se întoarse în apartamentul comun cu Andrei. Vându garsoniera pe care o avusese înainte de căsătorie, adăugă banii de concediu maternal și cumpără un apartament mic și primitor într-un cartier de dormitor, mai aproape de părinți.
Își numi fiul Matei. Matei creștea liniștit, zâmbăreț. Ochii aceia deschiși, care o speriaseră pe Raluca în maternitate, la șase luni se întunecaseră și deveniseră… căprui. Exact ca ai lui Andrei. Fiul devenise o copie fidelă, în miniatură, a tatălui său.
Raluca se uita la el și înțelegea ce ironie amară se ascundea în situația asta. Diferența de termene, care o derutase atât pe Doina. Ion, bărbatul din Constanța, greșeala din disperare, care nu avea nicio legătură cu maternitatea ei. Matei era fiul lui Andrei. Sută la sută.
Andrei plătea cu regularitate pensia alimentară. Nu se arăta. Raluca știa de la o prietenă comună că trăiește singur, muncește mult și aproape că nu vorbește cu mama lui – relațiile lor se stricaseră grav după acea dimineață fatală din spital.
…Într-o sâmbătă de sfârșit de mai, Raluca se plimba cu Matei în parc. Băiețelul de doi ani, într-un combinezon colorat, alerga porumbeii pe alee și râdea în gura mare. Raluca stătea pe o bancă, cu fața întoarsă spre soarele cald de primăvară, și sorbea dintr-o cafea de hârtie.
– Raluca? – se auzi din spate o voce cunoscută, ușor răgușită.
Femeia tresări și se întoarse. Pe alee stătea Andrei. Slăbise mult, în păr apăruse o căruntețe vizibilă, deși abia împlinise treizeci și patru de ani. În mâini ținea o geacă lejeră și o pungă cu o mașinuță de jucărie.
– Bună, – Raluca puse cafeaua pe bancă.
– Eu… Te văd des aici. De fapt, o dată te-am văzut întâmplător acum o lună, acum mai vin din când în când. Mă uit de departe, – Andrei se bâlbâia, neîndrăznind să se apropie. Privirea i se mută spre copil.
În clipa aceea, Matei se întoarse, pierzându-și interesul pentru păsări. Se uită la unchiul necunoscut, își mototoli caraghios nasul și strigă:
– Mamă, caca! – arătând spre palma murdară de nisip.
Andrei rămase încremenit. Se uita la băiat. Matei se încrunta exact la fel ca Andrei când era nemulțumit. Bărbia lui încăpățânată, sprâncenele, chiar și felul de a merge cu piciorul stâng ușor întors – toate erau atât de evidente, încât niciun test ADN nu era necesar. Genetica striga de la sine.
Andrei se lăsă încet pe vine, direct pe asfalt, scăpând punga cu mașinuța.
– Doamne… Raluca… – șopti el cu mâinile lipite de față. – Ce prost am fost. Ce-am fost eu…
O clipă, Ralucăi i se făcu milă de el. Văzu în fața ei un om care, cu mâna lui, ascultând de o voință străină rea și de propria slăbiciune, se lipsise de doi ani de fericire. Primii pași, primele cuvinte, primele îmbrățișări ale acestui băiețel.
Matei se apropie precaut. Se opri la doi pași, înclină capul într-o parte și întinse lui Andrei palma murdară de nisip.
– Na, – spuse copilul cu seriozitate, oferindu-i străinului o pietricică rotundă și netedă pe care o ținuse ascunsă în buzunar.
Andrei întinse palma tremurândă și luă cu grijă, ca pe un cristal, pietricica.
– Mulțumesc, puiule… Mulțumesc, Matei! – Glasul lui Andrei se rupse. Ridică ochii spre Raluca. În ei era o rugăminte. – Raluca, pot… pot să vin doar din când în când? Nu cer nimic. Știu că sunt vinovat în fața voastră. Dar lasă-mă măcar să fiu pe aproape.
Raluca se ridică de pe bancă. Se apropie de copil, îl luă de mână și-l trase ușor spre ea.
– Poți să vii, Andrei, – spuse ea calm. – Matei are nevoie de tată. Dar să ne înțelegem de la început: vii la fiul tău. Nu la mine. Între noi nu mai e nimic. Nu am nevoie de un bărbat care a uitat cum să creadă în femeia lui.
Andrei se ridică încet de pe vine. Strânse în pumn pietricica dăruită de fiu și dădu ascultător din cap.
– Accept orice condiție, Raluca. Orice.
În fața lor începea o poveste nouă, poate grea, dar care merita trăită.
