Ea a luat un copil străin din maternitate, încercând să-l salveze și totuși, după optsprezece ani, la ușa ei a bătut cineva revenit din bezna trecutului, răsturnându-i viața.
Noiembrie 1941. Un frig tăios măcina livezile din satul Bălăurești din Basarabia, vântul sfâșiind ultimele frunze de pe crengile golașe, izbind pământul înghețat şi amestecând zloată cu gheață sub roata greoaie a căruței. Drumurile păruseră blestemate băltoace și hârtoape înfricoșătoare făceau orice călătorie spre orașul Căușeni o adevărată aventură. Pe fânul din spate, sub paltoane groase, o tânără femeie gemea slab, palidă, răsuflarea scurtă de la durerile facerii.
Nici într-o mie de ani nu ajungem la spital pe boala asta de drum ofta cu ochii roșii de plâns Iuliana, sprijinindu-se în mâna mamei ei, Rada.
Ține, copilă, nu e departe! O să ajungem, doar îi naștem acasă pe toți, dar tu ai vrut doctor la oraș! încerca să o liniștească Vasile, soțul Iulianei, trăgând cu mâini înghețate de hățuri, în timp ce caii se opinteau neputincioși.
Iuliana se gândea doar cum să scape mai repede, să se termine totul, să nu mai simtă durerea. De ce tocmai lor li s-a întors soarta pe dos moașa satului și-a rupt piciorul, doctorul de la raion a plecat urgent la un accident. Nu mai era nimeni să-i ajute.
Gândește-te la copil, la Ionel, la bărbatul tău, îi șoptea Rada, mângâindu-i burta.
Mă gândesc, mamă, întotdeauna.
Cum o s-o cheme, dacă-i fată? încerca Rada s-o abată de la durere.
Ionel zicea Irinuca de-o fi fată, Mitică de-o fi băiat.
Să fie, suflete drag. O să ajungem. Uite, în zare răsar coșurile fabricii din Căușeni.
Când, sleiți, au trecut poarta spitalului, durerile au năpădit-o pe Iuliana, și, răsturnată pe masă, a venit pe lume o fetiță mică, slabă, dar cu plâns puternic. Norocul le zâmbea pentru o clipă: Iuliana și-a ținut fiica, lăcrimând de fericire și epuizare, și a pus numele ales Irina, cu credința că Ionel va scăpa viu din război.
Irinuca așa te-a numit tatăl tău. O să fie bine, copila mea, o să fie!
Iuliana a simțit dorința să-i scrie bărbatului pe front. Cum i s-a dat copilul la control, a rugat repede o asistentă după o foaie și un creion.
Așteaptă, Nicoară, îți aduc imediat, i-a aruncat asistentă cu glas tăios, trântind fișe de nervi.
E vreo problemă? s-a mirat Iuliana, dar nu a primit răspuns.
Când a revenit în salon, cealaltă femeie internată, tânăra Parascovia, își strângea lucrurile grăbită.
Te externează deja? s-a mirat.
Da plec, a șoptit Parascovia, ochii pierduți într-o tristețe fără fund. A ieșit din salon abia călcând. Prea înceată, prea nesigură
După câteva minute, asistenta a trântit o hârtie pe masa Iulianei.
Pe tine te ținem încă, Nicoară, încă trei-patru zile. Aia a plecat de capul ei, și-a lăsat puradelul aici. Ca toate fetele cum dau de greu, scapă de el și gata.
Cum a lăsat copilul? Al cui e pruncul, fată sau băiat?
Fetiță zdravănă. Tii, păcat de ea
Seara, când Irina a fost readusă pentru masă, Iuliana, ispitită de plânsul subțire auzit pe coridor, a tras cu ochiul în salonul vecin. Pătuțul cu copilul abandonat era păzit sucit de o infirmieră acră.
Ce cauți aici? Pe-a ta ți-o aduc eu, când e timpul! a mârâit infirmiera.
Plânge, poate-i frig sau îi e foame A cui e?
Are mamă, dar nu vrea să o crească și nici să o țină! Săraca va ajunge la casa de copii
Cu sufletul strâns, Iuliana s-a întors în salon. Gândul la micuța de dincolo nu-i mai dădea pace.
Dimineața, nu s-a putut abține a cerut permisiunea să o alăpteze:
La ce bun? Nu se obișnuiește cu gura ta, că acolo n-are nimic cald și bun! a bombănit infirmiera.
Unde o duceți?
La orfelinat, domnule, unde altundeva?
Hotărârea a crescut în sufletul Iulianei. S-a dus la medicul șef, obosit și grăbit.
Dom doctor Pașcovici, vreau s-o iau la mine! Plâng de fiecare dată, am destul lapte, n-o pot lăsa aici…
Medicul a ținut privirea o clipă. Apoi a dat din cap.
Cu inima zburdalnică, tânăra s-a dus la copil. A cuprins făptura firavă la piept, i-a simțit suflarea caldă, a botezat-o Ana.
Ana și Irina două surori. Ne va ajunge iubirea pentru amândouă.
Ajunsă acasă, mama Rada a stat ca trăsnită.
Ce-i asta, Iuliană? Două fete ai, ca să nu te plictisești? Cum să nu fie gemene, că nu seamănă deloc!
Nu-s gemene, mamă. Sunt surori, atât.
Și bun, fir-ar să fie! Ia, Vasile, ține copila! și bunicul a luat Ana pe brațe, zâmbind topit.
Au trecut cinci ani. Fetele au crescut sănătoase și vioaie, râzând pe uliță sub ochii bunicilor Iuliana nu a făcut niciodată diferență între ele. Scrisoarea trimisă lui Ionel l-a găsit la Odesa fericit, s-a întors nevătămat acasă după război.
Timpul a trecut, ani de zile în care grija, dragostea și răbdarea i-au ținut pe toți strâns legați. Ana și Irina, crescute în grija lor, și-au aflat fiecare locul, la fel de iubite.
Când Irina și Ana au împlinit 18 ani, după absolvirea liceului din sat, nu au vrut să plece la orașul Chișinău, ci au rămas cu drag în gospodăria lor, la umbra rândurilor de vișini și măr, în grădina moștenită de la bunici.
Iuliana știa că a venit vremea căsătoriei. Irina era curtata de Petru, băiat gospodar, Ana zâmbea la Ilie, tractoristul.
Într-o după-masă, liniștea a fost ruptă de glasul disperat al Irinei:
Mamă, mamă! a strigat ea, fugită pe verandă.
Iuliana și Ionel au ieșit, speriați de lacrimile fetei.
Avem musafiri, la poartă! a zis Irina, arătând către drumul pietruit.
Era o femeie pe la treizeci și ceva de ani, îmbrăcată orașenește, cu o pălărie scumpă, cu o ținută ce nu te puteai sătura privi.
Bună ziua, a spus ea, Dvs sunteți doamna Iuliana Bejan?
Eu, da. Dar cine sunteți, doamnă?
Mă cheamă Marina Cociorva.
Nu-mi dau seama…
Am născut în același salon, noiembrie 1941. Am lăsat copila mea. Azi sunt aici să mi-o regăsesc.
Durerea a explos în privirea Iulianei.
Ați lăsat-o, da, dar acum vreți să o vedeți după optsprezece ani?
Marina i-a povestit despre rușinea de a-și crește copilul singură, despre cum a fugit de teama satului, și despre cum, rămasă fără familie, s-a măritat nepăsătoare și nu a avut parte de noroc. Dar, într-o zi, și-a dorit cu toată ființa să își găsească fata.
Și tu crezi că după optsprezece ani te va chema mamă? a zis Ionel brusc, răsucit de furie. E copilul nostru, nu o lovești doar bătând un drum.
Irina, martoră involuntară, a simțit cum tot universul se clatină.
Care dintre noi? Mamă, cine? a întrebat cu glas ruginit de lacrimi.
Ana, copilă, a șoptit Iuliana.
Vestirea a căzut greu peste suflete. Ana, intrând în casă, a rămas petrică, ochii mari, iar Iuliana, răpusă, s-a prăbușit pe scaun.
Marina Cociorva a plecat, dar a lăsat în urmă numai colb și lacrimi.
A doua zi, Ana dispăruse. O scurtă scrisoare stătea pe masă: Nu pot trăi cu minciuna asta. Iertați-mă.
Zilele lungi și amare au trecut greu. Iuliana plângea, Ionel o privea peste marginea ceștii de cafea. Grădina răsuna pustiu.
Se va întoarce, fată. Și Ana ne iubește. Nimeni nu-i ca noi aici
Într-o dimineață de toamnă, Ana s-a ivit din spatele grădinii:
Mamă, m-am întors. Nimic din lume nu astupă dorul de acasă, de Irina, de Ilie, de dumneavoastră.
Copila mea, suflet drag! a izbucnit Iuliana, alergând la ea.
Iartă-mă, mamă! Am vrut să iubesc altă mamă, dar nu am putut, nu simțeam nimic… Aici simt că inima bate cum trebuie, aici e familia mea…
Bine ai venit, fată scumpă, a lăcrimat Ionel, acum, hai la Ilie!
Epilog
O săptămână mai târziu, la marginea grădinii, sub meri și cireși, satul s-a adunat la sărbătoarea dublă: Irina s-a măritat cu Petru, Ana i-a spus da lui Ilie. Miresele, țărănci frumoase în alb, au dansat în miros de gutui și must.
Nimeni din lume nu a mai văzut-o pe Marina. Ana a recunoscut adevărul simplu: mamă nu-i cea care te naște, ci cea care te ține la pieptul ei, îți leagă rănile, nu doarme de grija ta, care împarte ultimul colț de pâine.
Asta e lecția de viață și de iubire care a crescut în inima lor, ca un pom viguros în rădăcinile neamului moldovenesc.
