Andreea stătea lipită de ușa bucătăriei și trăgea cu urechea la discuția părinților. Vorbeau despre ea, mai exact despre ea și Sergiu.
Discuțiile despre nuntă țineau de mult. Cei doi se iubeau de trei ani și totul era clar în privința căsătoriei, dar întrebarea mare era unde vor locui după nuntă. Familiile lor erau obișnuite, nu dădeau cu banii de pereți, stăteau în apartamente tipice cu două camere.
Nici tinerii nu voiau să locuiască cu părinții, nici părinții nu vedeau cu ochi buni începutul vieții în comun sub același acoperiș. Andreea mai avea un an de facultate, Sergiu lucra deja, dar dacă închiriau o garsonieră, jumătate din salariul lui s-ar fi dus pe chirie. Părinții ar fi ajutat, desigur, dar Andreea credea că nu are rost să-i pună la greu pe toți, când puteau să mai aștepte un an, până începea și ea să muncească. Mirele însă nu voia să aștepte, era gata să închirieze chiar și o gaură de șarpe, numai să fie lângă ea.
Andreea avea o bunică ce locuia singură în apartamentul ei. Optzeci și doi de ani, dar nu ți-ar fi venit să-i zici bătrână. Se îngrijea, era lucidă, nu avea nevoie de ajutor. Bineînțeles, avea dureri de încheieturi, mergea cu bastonul, inima îi mai făcea figuri, vedea slab.
Despre bunica și apartamentul ei vorbeau acum părinții.
— În situația asta, singura soluție e să o aducem pe mama la noi, iar apartamentul ei să i-l dăm Andreei și lui Sergiu, insista mama.
— Ai spus că mama ta are un caracter dificil. O să vă înțelegeți? Și apoi, nu știm dacă ar vrea să se mute, își exprima tatăl îndoielile.
— Mama mea o adoră pe Andreea, va fi de acord, spuse mama cu siguranță.
— Mama ta, tu hotărăști, zise tatăl gânditor.
— Ce e de hotărât? Are vârsta, bolile… La noi i-ar fi mai bine. Și dacă nu ne înțelegem, o internăm într-un cămin de bătrâni. Ce? O cunoștință de-a mea și-a băgat mama acolo și nu-i vine să creadă cât e de mulțumită. Condițiile sunt decente, stă în cameră separată, masa la oră fixă, doctorii la îndemână, plimbări într-un parc frumos, lăuda mama entuziasmată.
— Măi… nu știu, trase tatăl de cuvânt. Ce o să zică lumea? Că am scăpat de mama? Poate mai bine am aștepta cu nunta? Nu-i frumos…
Lui Andreea nu-i plăcea deloc discuția. Scârțâi un scaun pe gresie, iar fata se strecură în vârful picioarelor în camera ei. Propunerea mamei legată de căminul de bătrâni nu-i ieșea din cap. Își iubea bunica, mergea des la ea, rămânea peste noapte. Acum, ea o dădea afară din casă? Avea dreptate tata, nu se poate.
Andreea se simțea ca o trădătoare. Hotărî să mai vorbească o dată cu Sergiu.
— Sunt de acord cu tine. De ce să ne complicăm? Să locuiască bunica în apartamentul ei, iar noi în chirie. Ne descurcăm. Dar nunta n-o amânăm. – Sergiu o luă în brațe și o sărută. – Îl rog pe tata să-mi dea ceva de lucru în plus pe la șantier. Peste un an începi și tu să muncești. Nu văd nicio problemă.
Problema rămase deschisă.
A doua zi, Andreea se duse la bunica. În apartament era harababură: cutii peste tot, haine grămadă pe jos.
— Bunico, te-ai apucat să sortezi sau cauți ceva? se miră Andreea, privind în jur.
— Arunc ce nu-mi trebuie. Intră. Ai venit la timp, mă ajuți. M-am hotărât să mă mut la căminul de bătrâni. Am și sunat, mi-au spus ce acte trebuie…
— Te-a convins mama? întrebă Andreea indignată.
— Nu, eu singură. Mamă-ta mă cheamă la ea, dar nu vreau. Dorm prost, umblu noaptea prin casă, sforăi. Așa că am decis. Nu mai sunt tânără, iar acolo mă hrănesc, îmi fac injecții dacă e nevoie. E decizia mea, conștientă.
— Nu, bunico, mă opun. Sergiu închiriază un apartament, nu trebuie să te muți nicăieri, se răsti iar Andreea.
— Nu din cauza voastră, eu așa am hotărât. Vezi, despachetez, mă uit ce iau cu mine și ce arunc. Am adunat atâta cârpăcie, n-ai aer. Mai bine scoate cutiile de pe policioară, să vedem ce-i în ele. Singură nu ajung.
Andreea trase un scaun lângă dulap, se urcă și scoase cutiile. Bunica deschise una și trase afară o casetă.
— Uite, uite, de mult o căutam. Asta e pentru tine. – Îi întinse caseta nepoatei. Înăuntru erau bijuteriile modeste ale bunicii: inelușe de aur și argint, mărgele, broșe. Andreea le răsfoia, iar cerceii de argint și-i puse imediat.
— Dar ăsta al cui e? scoase din casetă o verighetă subțire.
— Al meu, zise bunica, oprindu-și privirea pe ea.
— Al tău îl ai pe deget, observă Andreea.
— Și ăsta e al meu. – Bunica luă verigheta din mâna Andreei.
— Bunico, m-ai învățat că nu e bine să minți. Ce secrete ai? se făcu Andreea supărată.
— Nu mint, dar sunt lucruri despre care e mai bine să taci.
— De ce? Are vreo taină inelul ăsta? Spune-mi, insistă fata.
— N-am ce spune, strânse bunica buzele. Ce-i în celelalte cutii?
Andreea deschise o cutie de pantofi. Înăuntru erau scrisori îngălbenite, acte, fotografii vechi.
— Bunico, cine e? se uita Andreea la o fotografie neclară a unui tânăr în uniformă militară.
Bunica luă fotografia din mâna nepoatei. Îi tremurară degetele.
— Bunico, ești bine? întrebă Andreea îngrijorată.
— E bunicul tău, spuse deodată bunica.
— Cum? Nu seamănă deloc cu bunicul.
— E bunicul tău biologic, repetă bunica cu hotărâre. Știam că într-o zi totul va ieși la iveală. Secretele nu trăiesc veșnic. Îți spun, dar numai dacă promiți că taci și nu spui nimănui, nici lui Sergiu, mai ales mamei tale.
— M-ai făcut curioasă. Ador secretele. Promit că nu sufăr o vorbă. – Andreea făcu gestul de a-și închide gura cu fermoar, dar întâlnind privirea mustrătoare a bunicii, se potoli și deveni serioasă.
— Niciun suflet, repetă bunica.
După o scurtă pauză, începu să povestească.
— La tinerețe eram frumoasă ca tine.
— Și acum arăți bine, interveni Andreea.
— Nu mă întrerupe. Exact, arăt bine. Trăiam la sat. Mama avea trei copii. Sora mai mare era măritată în satul vecin. Eu, cea mijlocie, și fratele meu mai mic.
Aveam șaptesprezece ani, fratele unsprezece. După război, rămăseseră multe obuze în pământ. Nemții, când s-au retras, au minat câmpurile și drumurile. Fratele meu, cu alți băieți, cutreierau câmpiile după tuburi de cartuș, arme, tot felul de trofee. Într-o zi a călcat pe o mină și a sărit în aer.
Au venit militarii să curețe terenul. Unul, frumos foc, a intrat la noi acasă cu mama. Cum l-am văzut, m-am îndrăgostit. Apoi au plecat. Credeam că nu-l mai văd niciodată. Dar s-a întors după o lună. După mine. Mama nu voia să mă lase, dar l-am convins.
M-a dus în oraș, la unitatea militară unde slujea. Ne-am căsătorit pe repede înainte. Stăteam într-o cămăruță la cămin. Patul scârțâia îngrozitor pe arcuri. Ce fericiți am fost atunci! N-am mai iubit pe nimeni ca pe el… — Privirea bunicii se încețoșă, de parcă era iar acolo, în trecut. Andreea aștepta, fără s-o grăbească.
— Ion a primit o săptămână de concediu și am plecat la mare. Avea o mătușă acolo. Casa ei stătea chiar pe plajă. Puteam să privesc ore întregi marea nesfârșită, să ascult valurile. Doar că prea scurtă ne-a fost fericirea.
Ne-am întors la unitate, iar după două zile, Ion a plecat din nou la deminare. Avea un prieten, Ștefan. El mi-a adus vestea cumplită că Ion a sărit în aer. N-au avut nici măcar ce înmormânta.
O săptămână am zăcut cu febră. Voiam să mă întorc la mama la sat, dar am înțeles că sunt însărcinată. La unitate nu puteam rămâne. Unde să mă duc? Atunci, Ștefan mi-a propus să mă mărit cu el. Îi plăceam mult. A zis că așa pot rămâne în cămin, îmi va fi mai ușor cu el, iar copilul are nevoie de tată. Eu nu voiam, mă împotriveam, îl iubeam pe Ion. I-am spus lui Ștefan sincer că nu cred că-l pot iubi vreodată. El n-a cedat, a spus că știe, căsătoria e doar o formalitate.
Așa m-am măritat cu Ștefan. Pentru toată lumea eram soț și soție, dar el dormea la el. Apoi am născut-o pe mama ta. El a recunoscut-o ca pe a lui, a iubit-o, a crescut-o ca pe a lui. Apoi am început să trăim ca un cuplu, dar n-am mai avut copii. I-am fost credincioasă lui Ștefan, dar n-am reușit să-l iubesc. Cred că Ion nu mă judecă. – Bunica tăcu un moment.
— Încă mai simt mirosul mării. N-am mai ajuns niciodată acolo. Ștefan spunea că iese la pensie și mergem. Dar a murit după un an. – Bunica oftă.
Povestea o impresionase pe Andreea.
— Sergiu, hai să o ducem pe bunica la mare, în Constanța, îi spuse ea mirelui.
— Andreea, banii sunt pe muchie de cuțit. Am strâns pentru nuntă. Ce Constanța? Și orașele sunt aglomerate.
— Nu în oraș, doar la mare.
— Bunica n-o să reziste drumul. Ce facem cu ea acolo? Eu vreau să fiu cu tine, numai noi doi, se împotrivi Sergiu.
— Merg eu singură cu ea, dacă nu vrei. Dacă se mută la cămin, n-o să mai vadă marea niciodată.
S-au certat cu Sergiu. Andreea hotărî să cumpere bilete de avion. Cu trenul era lung și obositor, și greu de găsit locuri. Bunica nu zburase niciodată, dar nu se sperie, spuse că la vârsta ei e prostesc să se teamă de ceva. Suportă zborul cu stoicism.
Abia se cazaseră la pensiune, și bunica și-a făcut bagajul pentru plajă.
— Bunico, poate ne odihnim întâi după drum? se îngrijora Andreea.
— Nu sunt obosită. Am venit doar o săptămână, acasă mă odihnesc.
Bunica stătea pe plajă într-o rochie lungă de bumbac, cu o pălărie de pai, și privea marea. Privirea i se pierdu din nou. Părea că s-a îndreptat, a întinerit. Andreea n-o deranjă, se trase puțin mai încolo. Ce vedea bunica, dacă vedea ceva, poate doar își amintea, nu știa.
— Bunico, mergem? o atinse în cele din urmă Andreea de mână.
Bunica se întoarse din trecut și îi zâmbi nepoatei.
A doua zi, după micul dejun, s-au dus iar la mare. Andreea făcea plajă, se scălda, iar bunica stătea sub umbrelă și privea marea. În a treia zi, dimineața, Andreea se trezi și nu-și găsi bunica în cameră. Întrebă la recepție.
— Doamna în vârstă a plecat la mare, îi răspunse cea de la ghișeu.
Andreea o găsi pe plajă.
— Bunico, de ce nu m-ai așteptat? o întrebă supărată.
— L-am visat pe Ion. Atâția ani nu mi se arătase, și acum… Am senzația că e și el aici. Am vrut să stau cu el puțin, numai noi. Mulțumesc că m-ai adus aici, — ochii bunicii jucau în lacrimi.
— Bună, se auzi o voce, și Andreea îl văzu pe Sergiu.
— Tu?
— Eu. Am hotărât să vin. Iartă-mă, am greșit. Nu pot fără tine.
S-au întors la pensiune toți trei.
— Nu trebuie să se ducă bunica la cămin, spuse Sergiu într-o seară. Sunt de acord să mai aștept un an.
— Greu s-o fac să se răzgândească. – Andreea îi simțise lipsa în zilele alea. Nici ea nu mai voia să amâne nunta.
— O conving eu, promise Sergiu.
Și a convins-o. Bunica a pus însă o condiție: să locuiască Andreea cu Sergiu la ea. Dar și de aici, Sergiu a găsit o cale s-o facă să renunțe.
— Suntem tineri, gălăgioși, vă deranjăm. În schimb, promitem să venim des la dumneavoastră, zilnic dacă vreți, o să vă săturăm.
Nunta s-a făcut la sfârșitul lui august. Andreea și Sergiu o vizitau des pe bunica. Mai ales că închiriaseră o garsonieră aproape de ea. De fiecare dată, bunica pregătea ceva bun și aștepta emoționată să audă părerea lui Sergiu. Nu se zgârcea la laude, iar ea se emoționa ca o fată mare.
În general, între ei se legase o relație aparte. Poate din cauza numelui, poate din cauza simpatiei reciproce.
Andreea păstrase secretul bunicii, n-a spus nimănui, nici măcar lui Sergiu.
În anul următor, plănuiau iar să meargă la mare, toți trei…
