Iubesc fotografia – a fost o pasiune a mea încă de când eram mică, deși am făcut carieră în ceva complet diferit – am devenit specialist în calculatoare. Dar am rămas un tocilar în materie de fotografie.
Iar această pasiune m-a condus la un eveniment interesant – un concurs internațional de fotografie organizat de o companie. Acolo, juriul s-a îndrăgostit de fotografiile mele, care au devenit o broșură promoțională pentru companie, iar premiul meu a fost o excursie de o lună în sate mici din Europa.
De unde să încep? Poate cu peisajele incredibil de frumoase, așa cum nu mai văzusem niciodată.
Mi se părea că în fiecare loc în care mergeam eram pe o altă planetă. Dar cel mai interesant pentru mine a fost întâlnirea cu oamenii. Parcă nu realizasem cât de diferiți sunt oamenii în lume!
Într-un sat am fost întâmpinată de cei mai inteligenți câini de pază. În altul, oamenii făceau panouri uimitoare din flori vii și uscate pentru care turiștii pur și simplu înnebuneau. Într-un al treilea, făceau cea mai minunată tocană de legume.
Îmi amintesc de un bunic care obișnuia să meargă dimineața în jurul întregului sat pentru a saluta pe toată lumea. Într-un alt loc, am dat peste o femeie dragă care avea cinci fiice frumoase: fiecare cu câte un talent pe care mama cu un fler incredibil îl preluase și îl dezvoltase. Iubite mari, exaltate de fiecare zi din viață și fără nicio dorință de a fugi din sat.
Mi-au plăcut acești oameni. Lipsa lor de ambiție inutilă le permitea să se bucure de orice, să întâmpine fiecare zi cu entuziasm și să o încheie cu satisfacție.
Îmi amintesc de un sat din inima Europei care mi-a făcut cunoștință cu o familie uimitoare. M-am plimbat și am făcut fotografii, pentru că aceasta era ideea călătoriei – să fac fotografii și apoi să public un album foto. Știam deja că nu mă voi opri doar la fotografii – aveam ceva de spus la fiecare dintre ele.
Pe una dintre străzi, am întâlnit o familie foarte drăguță cu o fetiță cu hopuri obraznice care mergea încă nesigur, dar zâmbea de parcă lumea îi asculta fiecare pas.
– “Bună ziua!”, am salutat și am zâmbit, iar ei mi-au răspuns cu un zâmbet. M-au lăsat să îi fac o fotografie micuței, apoi m-au invitat în casa lor. Rebekka și Mark s-au dovedit a fi niște oameni foarte drăguți. Rebekka părea puțin rezervată, dar Mark nu înceta să râdă.
M-au întrebat despre filmări, despre calculatoare – pentru ei eram o prezență exterioară curioasă, ceea ce era rar în satul lor. Treptat, din vorbă în vorbă, a devenit clar că Rebekka voia ca ei să plece pentru că “acest sat este foarte înapoiat”, iar Mark nu era deloc dispus. Ei bârfeau, iar eu tăceam cu tact. A doua zi, Mark și cu mine ne-am întâlnit pentru a discuta dacă am putea lucra împreună – am discutat, am făcut schimb de e-mailuri.
Iar în a treia zi am primit un bilet supărat de la soția lui: “Să nu mai vii la noi acasă – avem un copil, nu ți-a fost rușine să-l seduci pe Mark al meu?”…
Am fost șocată. Rebekka era convinsă că soțul ei o înșelase cu mine. Iar la lăsarea întunericului, Mark a trecut o vreme prin cafenea pentru a-mi cere scuze pentru soția lui:
– Așa este – când vine o femeie în satul nostru, Rebekka este convinsă că am înșelat-o. Ea are temerile ei…
Doar că mă iubește foarte mult.
El înșală, ea înșală…!
Am plecat din acel sat în speranța că nu am stricat familia. Din corespondența frecventă de la serviciu, Mark și cu mine am devenit foarte apropiați și era firesc să înțeleg schimbarea din viața familiei sale în aceeași zi în care soția sa l-a părăsit. Acel loc fermecat era evident îngust pentru ea – voia să vadă lumea și asta a fost tot!
Iar Mark a rămas acolo cu fetița lui și a continuat să facă planuri pentru munca sa în acea zonă. Iar planurile mele aveau legătură cu acea regiune și cu satele din ea.
După călătoria mea, compania noastră (care lucrează în multe țări europene) a decis că are sens să investească mai mult în acest sat și în altele din jur. Nu avea sens să construim câteva case în care programatorii să poată lucra – în liniște, așa cum făcea Mark .
Acest lucru s-a dovedit a fi extrem de profitabil, iar eu călătoream adesea acolo pentru muncă. Am ajuns să îl cunosc pe Mark și pe fiica sa și am devenit foarte apropiați.
Nu, să nu credeți că povestea se termină cu mine luându-i locul lui Rebekka . Deloc: Mark și micuța vorbeau întotdeauna cu atâta drag despre ea, încât chiar și eu am început să o apreciez fără să o cunosc. Nimeni nu i-a reproșat nimic. Pur și simplu o așteptau cu răbdare.
Și într-o zi s-a întors – frântă, întristată de ceea ce întâlnise în afara locului ei de naștere. Nu, nu-i plăcuse. Și se întorcea la tot ceea ce iubea fără rezerve. Un vis ciudat o făcuse să-și dorească mai multă libertate, mai mult spațiu. Dar nu-i dăduseră nimic frumos. S-a dus acasă, iar soțul și fiica ei au întâmpinat-o cu un zâmbet și o îmbrățișare.
Aceste relații m-au încălzit atât de mult încât mi-am spus: ce frumos să iubești și să fii iubit. Atunci nimic nu mai contează – greșelile sunt iertate, despărțirile transformă sentimentele în dragoste și mai puternică… Această poveste, adunată de mine în câteva fotografii, a devenit cea mai frumoasă descoperire a mea despre lume și oameni. Iar acum sunt convinsă: și pe mine mă așteaptă undeva pe drum dragostea mea, trebuie doar să nu o las să plece.
