Uneori, providența face lucruri pe care nu le-am crezut niciodată posibile – răspunde cu precizie, fără milă și la timp.
Dar cum altfel ar fi existat lumea – s-ar fi prăbușit de mult dacă nu ar fi existat dreptatea providenței…
Să nu credeți că sunt religios și un credincios convins. Nu. Chiar și pe lângă superstiții trec cu un rictus. Cred că cea mai adevărată regulă în această viață este că primești ceea ce meriți.
Cu alte cuvinte: trăiești viața pe care ți-ai făcut-o. Chiar dacă nu ai posibilitatea de a alege unde și când te naști și ce familie ai… sigur poți schimba multe.
Și să nu suporți lucruri care nu-ți convin. Pentru că, dacă le suporți, vor fi ale tale pentru totdeauna, le vei fi câștigat astfel. Dar asta e ceea ce cred eu acum.
Cu ani în urmă nu am avut puterea de a schimba multe lucruri în viața mea. Aveam mai ales temeri și obiceiuri. Și uite așa, trăiam cu un bărbat care pretindea că mă iubește. Dar, de fapt, voia să fie a lui, dacă nu era așa – mă amenința, chiar mă lovea. Și făcea tot ce voia. Venea acasă când voia, uneori era plecat zile întregi.
Cumpăra niște lucruri pentru copii – uneori pantofi și haine, alteori mâncare și medicamente, și dispărea din nou. Eu nici măcar nu știam – ce făcea, unde se ducea. Uneori răspundea la telefon, alteori nu răspundea la telefon zile întregi.
Dar nu faptul că dispăruse era problema, ci faptul că nu știam niciodată pe ce să mă bazez – dacă mă va ajuta cu ceva acasă, dacă va rămâne să aibă grijă de un copil dacă eu trebuia să merg la spital cu celălalt, dacă va veni să ia copiii de la școală, așa cum promisese, sau dacă va trebui să mă mai scuz la serviciu, să plec mai devreme, să mă grăbesc, să mă enervez și apoi să lucrez ore suplimentare….
Și tot nu aveam puterea de a schimba asta. Uneori nici eu nu știu de ce. Poate pentru că copiii erau mici și eu eram nesigură. Cine știe. Dar înainte de a crede că totul în viața mea are sens și ordine, eram în pragul disperării. Și am alternat zilele fără bucurie una după alta.
Și a fost din ce în ce mai rău!
Cel puțin ca senzație – devenea din ce în ce mai întunecat în jurul meu. Anii treceau, mă învinovățeam pentru indecizia mea, dar nu numai atât – nu numai emoțiile se întunecau.
Nu puteam să-mi schimb locul de muncă, pentru că la acesta eram apreciată, știau că voi respecta cu conștiinciozitate toate termenele, chiar dacă ar fi trebuit să lipsesc pentru copii.
Dar nu era jobul la care visam, nu era cel în care simțeam că mă dezvolt, nici măcar nu era bine plătit.
Dar nu îndrăzneam să mă gândesc la un nou loc de muncă, pentru că nu știam cum mă voi descurca și nici nu puteam risca să rămân fără serviciu.
Și apoi a venit dezastrul…
Soțul meu a plecat la țară cu afaceri, dar a ațipit la volan și a făcut un accident… Nu se știa dacă va supraviețui. A supraviețuit. Dar nu va mai putea să meargă niciodată. Sună îngrozitor. Și a fost groaznic. Era un om căruia îi era greu să stea într-un singur loc, care își prețuia independența mai mult decât orice. Îi plăcea ca ceilalți să se conformeze lui, să fie dependenți de el. Iar acum… Acum eu, nu din proprie voință, așa cum am recunoscut deja, am devenit stăpânul.
Stăpânul zilelor mele – totul depindea acum de mine și, mai ales, de soțul meu. Lucrurile, da – e păcat că s-a întâmplat așa, dar au început să se așeze la locul lor. Nu ele la comandă de fapt – eu am început să le comand. Am început să găsesc motivația de a face schimbările necesare în viața mea, pe care aveam o grămadă de scuze pentru a nu le face.
Mi-am schimbat locuința. Ceva ce voiam să fac de ani de zile, dar soțul meu nu-mi dădea niciun cuvânt. Am schimbat-o pentru că era inaccesibilă pentru o persoană în scaun cu rotile și nu mai era posibil. Mi-am găsit un nou loc de muncă – nu doar mai bine plătit, ci și mai promițător. De fapt, l-am creat eu însămi.
Înainte de accident, soțul meu avea o afacere privată. Nu am vrut să o continui, dar am avut ocazia să o schimb treptat și să mă concentrez pe lucrurile care îmi plăceau.
Am devenit foarte bogată – nu. Am devenit suficient de independentă și… mult mai fericită. Și nefericirea altora, veți spune… Da, a fost grozav.
Dar nu am putut să o schimb. Singura mea vină este că am întârziat. Pentru că nu mi-am urmat dorințele, pentru că nu am luptat mai devreme pentru fericirea mea, pentru că am lăsat temerile și obiceiurile să-mi mănânce zilele de pace și mulțumire.
Nu am mai fost amenințată, nu am mai fost lovită, nu am mai fost pusă în incertitudine.
Și eu, deși practic singură, mi-am organizat viața mea și a copiilor mei pentru a ne urma visele. Nu numai că am muncit cu mai multă bunăvoință și am câștigat mai mulți bani, dar am avut și timpul și posibilitatea de a-mi urmări interesele și hobby-urile, cum ar fi practicarea sportului și dansul – lucru pe care soțul meu nu și-l permisese înainte de accident. Am fost liberă să mă văd cu prietenii, să-mi planific din timp angajamentele și vacanțele și, mai presus de toate – să-mi văd copiii crescând cu bucurie și pace…
Deci, asta este – despre providență și intervenție în viața mea.
