Robert a fost trezit de soneria de la ușă. De cealaltă parte a patului, soția lui se trezea. Își trecu ușor mâna pe umărul ei:
– Dragă, culcă-te, o să deschid eu. S-a dus la ușă și a murmurat în liniște. – “Cine e, așa târziu în noapte?
Când a deschis ușa, a văzut-o pe mătușa lui în prag cu o geantă mare în mâini. Soțul ei, unchiul , pășea din picior în picior în spatele mătușii sale.
– Dragul meu nepot! – a exclamat mătușa. – Nu te bucuri să mă vezi? Vino, dă-i mătușii tale o îmbrățișare – femeia l-a apucat pe Robert de braț de parcă ar fi vrut să-l înăbușe în brațele ei.
“Gata cu pacea!” – se gândea cu nostalgie Robert, cărând bagajele mătușii sale pe coridor.
Restul nopții a trecut în haos. Mătușa a refuzat să se culce pe canapea pentru că i se părea foarte incomodă. Apoi i-a spus nepotului ei că poate o va pune el la culcare.
Soția lui Robert a fost uimită tot timpul. Nu trecuse nici măcar o oră de la sosirea mătușii sale , și deja întorsese tot apartamentul cu susul în jos. În cele din urmă, toată lumea s-a dus la culcare. Mătușa și soțul ei au ocupat patul, iar Robert și soția lui au ocupat canapeaua.
– “Cât timp crezi că vor mai sta aici”, i-a șoptit soția lui Robert, punându-i micul dejun în fața lui.
– ‘Nu știu. O să întreb când mă întorc de la serviciu.
Soția lui a ascultat nervoasă sforăitul care venea din dormitor, apoi a spus:
– ‘Robert, mi-e frică de ei, de ce nu vii mai devreme astăzi?
– O să încerc”, a răspuns el, apoi a părăsit apartamentul.
Când Robert s-a întors de la serviciu, îl aștepta o masă aranjată elegant.
– ‘Intră, nepoate, vom sărbători o reuniune’, i-a strigat mătușa lui din bucătărie.
Soția lui i-a șoptit încet:
– ‘Mă bucur atât de mult că ai venit!
S-au așezat cu toții la masă:
– Mătușă , ai venit de mult timp? – Robert i-a pus mătușii sale o întrebare.
– Deja ne dai afară? Ascultă, nu suntem bineveniți aici – mormăi mătușa către unchiul.
– Mătușă, despre ce vorbești? Puteți sta cu noi cât vreți! – Robert era confuz.
– Vom sta cu tine, Robert, pentru totdeauna. Ne-am vândut deja apartamentul. Sunteți singura familie care ne-a rămas. Doar n-o să-ți arunci mătușa în stradă, nu-i așa? Cât timp ne-a mai rămas, mai poți suporta?”. Mătușa și-a șters teatral o lacrimă.
Maxilarul inferior al lui Robert a căzut surprins, iar soția lui a plâns și a plecat.
O tăcere stânjenitoare s-a așternut în cameră. Unchiul încă își termina calm salata din farfurie.
– ‘Și de ce taci? – a strigat mătușa către soțul ei. – Tu nu poți decât să mănânci. Ai putea să-ți iei gândul de la farfurie și măcar să spui ceva.
– Sunt întru totul de acord cu tine, dragă, a spus unchiul.
– Ești un pămpălău! – a strigat supărată mătușa la soțul ei. – Întotdeauna este așa. Eu hotărăsc totul în familia noastră, iar el este doar de acord cu mine. Ce fel de bărbat este el? – S-a întors spre Robert. – Ești fericit, nepoate?
– Vei sta aici cât timp vei dori! – a spus Robert și în acel moment și-a auzit soția plângând în fața ușii.
Robert a apucat farfuria fără entuziasm. Unchii mâncau ceea ce era pe masă cu atâta forță încât i se părea că le pocnește în urechi.
Când mătușa lui a mâncat tot ce era pe masă, s-a lăsat pe spate pe scaun cu cuvintele
– Sunt sătulă. Robert, am glumit eu. Suntem aici pentru un control la spital, cred că pentru trei zile. Iar tu, nepotul meu, te descurcai de minune. Se vedea că erai speriat, dar nu o arătai. Ți-ai amintit de familia ta. După moartea mea, tu vei primi apartamentul meu, pentru că nu avem copii proprii. Tu ești singurul meu moștenitor.
Robert nu se mai simțise niciodată atât de ușurat, așa că a răspuns vesel:
– Mătușa ta ar fi bine să trăiască o sută de ani. În acele zile în care unchii veneau în vizită, soția lui Robert s-a transformat într-o fată care plângea întruna pentru că nu reușea să-i facă pe plac mătușii sale: supa nu era bună, cotletele erau prea tari, spăla greșit rufele și nu spăla podeaua așa cum ar fi trebuit.
Când își luau rămas bun, mătușa i-a șoptit lui Robert la ureche:
– Cum de te-ai căsătorit cu o așa plângăcioasă? Este cumva însărcinată? Ea varsă lacrimi tot timpul.
Când ușa s-a închis în urma familiei, soția lui Robert a început să danseze de bucurie:
– “Poate că nu se vor mai întoarce la noi”, a spus ea cu speranță în glas.
– Eu nu pot să spun nimic. Cred că mătușii mele i-a plăcut aici!
– Nu mai pot să suport! – a gemut ea.
Clopoțelul a sunat insistent.
– Chiar așa, din nou? – Robert a sărit în sus, – Oh, e doar ceasul deșteptător! – a zâmbit el, căci îl aștepta o zi minunată.
