La vârsta de 52 de ani, mi-am găsit dragostea adevărată și ne-am căsătorit, în ciuda faptului că era o etapă târzie a vieții pentru amândoi. Soțul meu are o fiică adultă, în vârstă de 25 de ani, care este și ea mamă. Ea a trecut recent printr-un divorț și, confruntându-se cu dificultăți, a decis să se mute mai aproape de tatăl ei pentru sprijin.
La început, am comunicat cu ea doar de la distanță, prin apeluri video, schimbând salutări. Cu toate acestea, acum că locuiește în apropiere, a devenit evident că nu mă accepta. Am încercat să dau de ea și să vorbesc cu ea, dar mă vede ca pe o amenințare, un concurent pentru atenția tatălui ei. Ea crede că, dacă nu aș fi apărut, ar fi continuat să locuiască cu tatăl ei în vechea lor casă .
іn încercarea de a rezolva situația, i-am propus să locuiască cu noi, deoarece aveam suficient spațiu în casă. În mod surprinzător, ea a spus că tatăl ei era împotrivă pentru că tocmai ne căsătorisem. Am decis să mă consult cu soțul meu și acesta mi-a confirmat că era adevărat. Nu voia ca fiica lui să fie martoră la eventualele conflicte sau probleme care ar putea apărea în noua noastră dinamică de familie .
Nu am nimic împotrivă ca soțul meu să își ajute fiica; de fapt, cred că este firesc ca un tată să își sprijine copilul. Cu toate acestea, sunt surprinsă de acuzațiile sale că eu sunt cauza tuturor problemelor ei. Aș vrea ca ea să înțeleagă că îl iubesc pe tatăl ei pentru ceea ce este, nu pentru orice beneficii materiale. Ea pare să creadă că, fără mine, sprijinul financiar al tatălui ei ar fi îndreptat numai către ea și fiica ei. De fapt, soțul meu le ajută cât de mult poate, dar tot abia reușesc să se descurce.
Vreau să mențin o relație armonioasă cu fiica mea vitregă, dar percepția ei negativă face ca acest lucru să fie dificil. Sper că, cu timpul și cu înțelegere, putem găsi un limbaj comun și putem construi împreună o familie grijulie care să ne sprijine și să ne ajute.
