Hai, măi, vecină dragă, ce faci atâta caz pentru câțiva castraveți? Oricum îți dau pe dinafară, se fac lemn și se strică, iar la mine au venit nepoții la țară, au nevoie de vitamine, că-s de la oraș, vai de ei. Nu fi zgârcită, oameni suntem aici, gard la gard ne punem poalele!
Lenuța se apleca peste gardul mic de plasă ce despărțea loturile și zâmbetul ei exagerat ar fi topit și ceara de pe lumânări. Într-o mână ținea un bol emailat, pe jumătate plin cu căpșunile altora, iar cu cealaltă pipăia de zor pudul de coacăze negre ce creștea la Otilia.
Otilia, aflată cu genunchii în stratul de morcovi, smulgea buruieni minusculi și, simțind chitaitul în șale, se ridică încet, ștergând sudoarea de pe frunte cu mâna plină de pământ negru moldovenesc. Ochii grei de exasperare se opriră la Lenuța. Oameni suntem aici auzea din ziua când au cumpărat căsuța de la țară, toamna trecută, și stricau uneltele arând pârloaga din care făcuseră minune de grădină.
Lenule, zise calm, dar hotărât Otilia. Și la tine cresc căpșuni, am văzut bine. De ce nu iei de la tine?
Da’ ce să iau de la mine, Otilio? dădu mâna din senin Lenuța, așa, fără pic de rușine. Degeaba mi-au ieșit, că-s mici, acre și-au dat gândacul peste ele. Eu n-am știința asta, ca tine, cu îngrășămintele, cu stropitul. Ale mele-s doar pe mâna Domnului. Pe când la tine… uite, cât pumnul! E păcat de ele să se strice. Și la urma-urmei, tu și cu Nicu ce faceți cu atâtea? Faceți burtă!
Otilia trase adânc aer în piept. Logica Lenuței era mai tare ca betonul armat. Satisfăcută, Lenuța credea că dacă ai multe, e datoria ta să fii darnic cu leneșii alăturați, indiferent cât ai muncit.
Lotul Lenuței arăta jalnic: meri strâmbi și plini de mușchi, straturi de legume prăpădite, văzând hârlețul doar la sfinți, și păpădii moldovenești ce dădeau boboci și la Otilia în curte. Lenuța venea la țară să odihnească sufletul: tolănea în hamac, punea la grill cârnați ordinari pe cărămizi și dădea la maxim Radio Noroc, uitând de păguboasă buruiană.
Otilia era mintea grădinii, știa fiecare tufă pe nume, cumpăra semințe rare de tomate pe internet, se trezea la cinci să deschidă solarul și dormea după ce uda totul la apus. Fiecare legumă era rodul spinării amorțite, al mâinilor crăpate și al coșmarului cu îngheț în aprilie.
Lenule, lasă bolul, zise Otilia. Adun căpșunele pentru dulceață. Fiecare la numărătoare.
Of, iar ai început! făcu Lenuța, ochii dați peste cap. Domnule, ai mână strângătoare. Nu sărăcești tu de la mine! La copii le dau, nu-ți bat nepoții la poartă, să le smulgi din gură?
Profitând de distanță, Lenuța își vârî repede în gură un căpșun mare, mestecă provocator și se evaporă glorioasă spre coliba ei.
Otilia rămase în grădină, simțind sângele clocotind. Nicu, soțul, ieși din șopron cu rindeaua sub braț. Nici nu încercă să intervină nu se amesteca în bătălii feministe.
Iarăși pășunează Lenuța pe la noi? întrebă.
Și încă cum! oftă Otilia. Ca o capră în bătătură străină. Să știi că-i nesimțită! Data trecută, când am fost la piață, a tăiat dovleceii, cica uitam de ei, să nu se strice… Acum s-a mutat la dulciuri.
Montăm gard plin, propuse Nicu. Din tablă groasă, doi metri.
Eh, nu merge, se întristă Otilia. Satul nu permite decât plasă, să nu facem umbră. Și bani de gard n-avem; de-abia am montat sera cea nouă.
Cu cât se cocea recolta mai bogat, cu atât răsărea Lenuța lângă gard. Roșiile ca rubinul, ardeii dolofani, castraveții de-un verde strălucitor. Și Lenuța, ca Dracula la sânge proaspăt, aduna și mai vârtos.
Într-o sâmbătă, Lenuța a adunat toată lelea satului, vreo zece gălăgioși cu PET-uri de bere și magnetofon. Seara, pe când uda Otilia florile, Lenuța cu chef în glas se apropie de gard:
Otilicooo! Salvează-ne vecină! S-au terminat bunătățile, e nevoie de salată! Adu și niște roșii din alea Inima Boului, o ceată de verdeață. Magazinul-i departe, iar noi rămânem cu masa uscată.
Otilia fixă furtunul pe trandafiri.
Lenule, roșiile nu-s toate coapte. Și oricum, cele coapte le duc mâine la fata mea, la Chișinău.
Lasă sărăcia de ea! Lenuța deja trăgea să vadă roșiile vișinii. Dacă nu dai la oameni de treabă…! Îți cumpăr ciocolată.
NU, zise Otilia, tăios.
Pe chipul Lenuței se abătu o umbră, colțul buzelor căzu:
Ține-ți-le să plesnească, zgârcită! Să te văd când nu găsești un ou de dat! Oameni, zici? Pe dracu! Să ceri și iarna zăpadă, tot n-ai primi!
Se îndreptă spre casă, izbind cu piciorul. Până târziu s-au auzit de pe terenul ei râsete și cvinte acide despre chiaburii capitaliști, uite la ea cu legume umflate, toate-s chimizate!. Otilia, aproape plângând din necaz, închise ferestrele și dădu la volum televizașul.
Dimineață, ieșind pe prispă, rămase înmărmurită. Ușa serei noi era nițel întredeschisă. Inima direct în ghete i-a căzut. Fugi la locul crimei.
Adevărat, ciorchinii cei mai mari și copți de roșii erau tăiați barbar. Ramuri rupte, fructe necoapte aruncate, iar la verdețuri pârjol: mărarul și pătrunjelul smulse cu tot cu rădăcină.
Otilia încremeni. Nu era doar furt. Era batjocură pe munca ei, timpul ei, viața ei.
NICU! strigă panicată.
Nicu veni, evaluă paguba și ciufi mai rău decât ardeii uscați.
Asta nu-i glumă, Otilio. E furt.
Cine să dovedească, Nicu? N-am camere, ea zice că n-a fost sau ne acuză că inventăm. Știi bine că n-ai cu cine te certa, ea țipă și cade mereu în picioare.
Otilia privi spre terenul Lenuței. Liniște armata dormea dușman, doar bolul cu salată pe masă, cu roșii din Inima Boului și pătrunjelul ei, imortalizat între ouă fierte.
Gata, zise Otilia, oțelindu-și glasul. Destul am înghițit. Am încercat frumos, de-acum trec la măsuri, dar cu minte.
Ce pui la cale? Nicu, speriat, dădu trei pași înapoi. Fără poliție, fă! N-avem nevoie de scandal pentru un coș de legume.
Nici gând, îi făcu cu ochiul Otilia. Doar psihologie… și un pic de chimicale.
Planul s-a înfăptuit fulger. Otilia s-a dus la oraș, la un magazin agricol mare. S-a întors după ore bune cu: combinezon galben cu glugă, mască de gaze, un atomizor și câteva plicuri de colorant alimentar albastru, plus un bidon de săpun lichid cel mai ieftin și năclăitor.
Spre seară, când gașca Lenuței își tăra mahmureala la cafea, Otilia îmbrăcată ca-n filme despre epidemii, cu mască, ochelari și mănuși, a pornit operațiunea. Nicu și-a pus și el un șorț vechi și mască textilă. În curte, lângă seră.
Otilia dilua apă cu colorant și jumătate din săpunul mirositor. Un iz criminal de spital invada zona. Lichidul era de-un albastru diavolesc.
Nicu, fugi mai încolo! zbiera Otilia, măsluit prin mască, cu voce bubuitoare. E chimicală puternică, scrie clar pe instrucțiuni: fără mască nu te apropii!
Și stropi: roșii, ardei, varză, totul. Legumele căpătau pete albastre, de zici că venise apocalipsa la țară.
Lenuța, curioasă, se apropie de gard:
Otilie, ce-ai pățit, ce stropești acolo, fată? Ai dat foc sau au venit gândacii și la tine?
Otilia răspunse fără să-și dea masca jos:
Mai rău, Lenuță! Am găsit pe net un virus nou! Zice că mănâncă tot, ciorchinele cad într-o zi. Am luat de la magazin un concentrat experimental, zice-se omoară tot în afară de plantă!
Cum tot? Lenuța albise deja.
Tot, adică insecte, păsări, șoricei… și pentru om e mortal dacă nu aștepți 21 de zile. Dacă mănânci mai devreme, ajungi la spital, nici rinichii nu te salvează. După trei săptămâni, gata, se duce. Le salvez, riscând sănătatea.
21 de zile zici? Da dacă doar atingi?
Să atingi e ca și cum pui mâna pe clor, poate doar cu spirt scapi. Iar dacă-ți intră la ochi… nici nu vreau să-ți povestesc! Costumul îl ard la final.
Otilia a continuat să stropiască via cu spor, sub privirile holbate ale Lenuței, ce se retrăgea cu pași mici, lipindu-se de gard.
Măăă, nu puneți mâna pe salată, mă sunteți nebuni? s-a auzit glasul Lenuței în curte. Strepeziți-vă pe dinți, că-i amar și chimic, naiba știe!
Otilia chicoti sub mască. Prima rundă e câștigată.
O săptămână Lenuța s-a ținut departe de grădina Otiliei. Se uita la roșiile albastre ca la lupi, iar când nepoții se apropiau, scotea răcnete:
Nu vă apropiați, că aici e travă, o să ajungeți la reanimare dacă vă atingeți!
Otilia și Nicu spălau colorantul de pe castraveți seara, când nu-i vedea nimeni, și le ronțăiau la cină, că viața e scurtă. Roșiile stăteau albăstrii de speriat și păsările efect garantat!
Dar Lenuța era cu coada pe sus. După o săptămână, îi bănuiala s-a aprins:
Otilio, de ce mănânci castraveți? Ai spus că-i travă! Sau voi aveți stomac de mutant?
Otilia, pe terasă, cu cafeaua și castravetele:
Sunt cumpărați, Lenule. Ai mei nu-s de mâncat. Le vezi, albăstrii. Știi doar că-s duse. Le salvez, ce să fac?
Și roșiile de ce nu se spală, că a plouat de două ori?
E chimicală de firmă, Lenuță, cu nanoparticule. Nu o spală nici tornada!
Lenuța bombăne, dar nici că s-a mai atins.
Punctul culminant în august, la culesul mare. Colorantul, săracu, cam dispăruse, dar la codiță tot vedeai o nuanță fantomatică.
Lenuța, socotind că a trecut carantina sau, mai probabil, a recidivat lăcomia, a așteptat momentul perfect: Otilia pleca la oraș. Dar pe poartă, Otilia a pus lanț gros, iar de gard, o tablă uriașă, plastifiată profesional:
*Atenție! Zonă monitorizată video. Lotul este tratat cu substanțe agrochimice experimentale din clasa a III-a de risc. Consumul legumelor fără neutralizare duce la complicații grave digestive. Asociația notificată. În caz de pătrundere sun la poliție!*
Evident, camerele erau de poveste, dar sună ca-n filme.
Când s-a întors Otilia după două zile, Lenuța făcea scandal cu președintele asociației, domnul Ion Petrescu, om scrupulos și morocănos.
Domn Petrescu, vedeți ce face asta? Ne otrăvește, domle! Ieri a avut nepotul colici, de la vaporii ei, pun pariu! Să interziceți, să dea jos păcălelile astea!
Președintele, deja epuizat, când văzu mașina Otiliei sosi, răsuflă ușurat.
Doamna Otilia, bună ziua. Prinsoare pe subiect substanțe, camuflaje…
Domn Ion, nu-i nimic periculos, doar să sperii hoții. Că am ajuns să culeagă și alții la mine, nu doar gândacii. Și colicile… vin de la ce iau fără să știe ce mănâncă. Cine nu umblă la mine, n-are ce păți.
Cine, eu? a sărit Lenuța, indignată. Dovedește! N-ai probe, nu există furt!
Ba am, minți Otilia cu fruntea sus. Am scos camera veche și am pus una adevărată, cu senzor. Vrei să vedem împreună secvența de marți? Sau episodul cu bulibașii smulgând pătrunjel? Tocmai pregătisem reclamația la poliție.
Lenuța s-a albit. Știa prea bine că s-a tot băgat peste gard, dar câte zile au fost filmate, oare? Groaza rușinii și a unei amenzi îi bătea jăratec în suflet.
Ia du-te, măi, cu tot cu nitrații tăi! Să te îneci cu ele! La anu’ cresc și eu mai grozav!
Zise și dispăru în casă, trântind ușa cu năduf.
Domnul Ion s-a uitat la Otilia, la tabla bombă, la roșii și a chicotit:
Doamnă Otilia, chiar credeți că se prind cu substanțe tari?
Colorant comestibil și săpun, dom Ion. Ține de afide și, mai ales, de vecini hulpavi. Metodă patentată!
Să rămână tabela și pe strada mea s-au mai sărăcit ceapă și dovlecei, zise zâmbind. Prevenția, bat-o vina.
Din ziua aceea, Otilia și Lenuța au intrat în faza războiului rece. Nici nu-și mai dădeau bună ziua, iar Lenuța povestea la tot satul că are vrăjitoare-n vecini. Otilia nu se sinchisea. Roadele erau la locul lor.
Minunea s-a produs primăvara următoare. Când a revenit la țară, Otilia a văzut pe vecină cotrobăindu-și de zor în grădină: sapa, bombănea, răsădea niște răsaduri amărâte, dar cu stăruință.
Otilia o salută:
Doamne ajută, Lenuță! Adânc sapi? Să pui și niște nisip, altfel faci beton.
Fără sfaturi, mă descurc! mârâi Lenuța, aruncând o privire de coasă. Ale mele cresc natural! Fără chimicale.
Foarte bine, zâmbi Otilia. Gustul de acasă rămâne cel mai bun.
Vara, i-au ieșit Lenuței primii castraveți strâmbi și roșii mici, dar îi păzea ca pe ochii din cap. S-a terminat cu privitul peste gard.
Într-o seară, Otilia a văzut cum Lenuța ceartă niște băieți ce intraseră la ea după minge:
Afară de pe lădoi! Aici e muncă, nu teren de fotbal, să nu vă prind!
Otilia se uită la Nicu, care pregătea grătarul, și amândoi au râs șoptit.
Vezi, zise Otilia. Ai zis gard. Educația-i cel mai bun gard.
Toamna, când se închidea sezonul, Lenuța se apropie de gard cu o borcană de murături opace, trei castraveți pluteau în saramură.
Ia de aici, mârâi ea, oferind borcanul. Făcuți de mine, după revistă.
Otilia primi darul ca pe o cupă de cristal.
Mulțumesc, Lenuță. O să-ți aduc la primăvară semințe din soiul ăla, Inima Boului. Dar să-i pui la răsad din februarie, te învăț eu.
Dacă nu-i păcat să-mi dai, răspunse Lenuța pe jumătate zâmbind.
Pentru cine muncește, nu-i niciodată păcat.
Au rămas privind grădinile ruginii de toamnă. Tabela cu chimicale dispăruse, dar granița respectului era mai solidă decât orice gard.
Iar Otilia a făcut anul acela record la borcanele cu roșii puse la cămară. Nici una n-a ajuns la vecini fără voia ei.
Dacă v-a plăcut povestea, dați un share și scrieți în comentarii: cum vă descurcați cu vecinii băgăreți la țară?
