Judecata familială se pronunță acum de către fiica cea mare Sânziana. De năzuințe de caracter și de așteptări uriașe la logodnici, nu s-a căsătorit niciodată, și la treizeci de ani s-a transformat întro femeie cu antipatie față de bărbați, o felie amară a stomacului, un coșmar masculin în carne și oase.
Aducăl, rostește ea la fel de tare cum a spus vreodată. Fiica cea mică, Ilinca, o fată grasă și zâmbitoare, chicotește aprobator. Mama tăcută lasă săși citeze privirea încruntată: nu îi place nici pe gineră. Ce ar putea să-i placă? Singurul fiu, sprijinul și speranța familiei, a plecat la armată și a adus din satul Bârlad o soție. Acea soție nu are nici tată, nici mamă, nici bani. Nimic. Poate a crescut în orfelinat, poate a trăit la rude. Nimeni nu ştie. Tolice (Ionel) ţine tăcerea, dar îşi face glume: Nu plânge, mamă, vom strânge averi. Așa îl încurajezi pe prostul acela să vorbească. Ce a adus acasă, oare? Poate o hoţiţă, o escrocată. Ce naţi ştiţi?
De când Aducăl a pus piciorul în casă, Varvara Nicula, de atunci nu a dormit nicio noapte. Cu ochii în jumătate. Aşteaptă să vadă ce năzbâtii aduce noua cumnată: când va începe să cerceteze dulapurile. Şi fiica, tot cu un glas supărător, îi spune: Mamă, să ascunzi lucruri de familie, nu ştii ce poate fi! Poate e vorba de haine de blană, de aur. Să nu ne trezim întro dimineaţă fără niciun obiect preţios!
Însă, în ultima lună, Tolice a muşcat pe cuvinte: Pe cine ai adus în casă? Unde erau ochii tăi? Nici piele, nici chip!
Nu e de făcut altceva viaţa trebuie trăită. Încetîncet, Aducăl îşi găsește locul.
Casa e bogată, curtea are treizeci de ari, trei porcuşele cresc în șezut, iar păsările nu se mai numără. Orice muncă, chiar și o zi întreagă, nu poate copleşi pe nimeni. Aducăl nu se plânge. Găteşte, curăţă, se ocupă de porcuşele, încearcă să-i mulţumească pe socri. Dar dacă inima mamei nu e de acord, nu contează cât de mult aur ai pune pe jos, tot nu va fi bine. Fiica neplăcută, plină de supărare, spune din prima zi:
Cheamămă Varvara Nicula. Așa va fi mai uşor. Am deja copii, iar tu nu vei fi niciodată ca o fiică adevărată, oricât ai încerca.
De atunci îi spune Aducăl Varvara Nicula, iar mama nu-şi mai adresează niciodată ginerele cu altă denumire. Trebuie săi spui ceva, spune: Trebuie săfacem. Nimic altceva. Nu mai închide ușa. Sorasoacră nu lasă nici un nevăzut să iasă din casă. Toate firele se leagă. Uneori mama a trebuit să țină la distanță fiicele, nu din milă pentru Aducăl, ci pentru că ordinea trebuie să rămână, nu scandalurile. Mai ales că fata era harnică. Nu era leneşă. Încetîncet, mama, fără să admită, începe să se încălzească la ea.
Poate că viaţa sar fi stabilizat, dacă nu ar fi fost Tolice, mereu în căutare de aventuri.
Ce bărbat ar rezista dacă de dimineaţă până seara îi zic două ori pe aceeaşi temă: Te-ai căsătorit cu cine? Cu cine teai căsătorit? Atunci Sânziana îl prezintă pe Ionel unei prietene, iar totul se enervează. Cumnatele sărbătoresc victoria: Acum, bătrâna Aducăl va curăţa. Mama tace, Aducăl încearcă să pară că nu sa întâmplat nimic, dar ochii i sîngrezează. Încet, ca o furtună, apar două veşti: Aducăl este însărcinată, iar Tolice se va despărţi de ea.
Nașa nu se poate, spune mama lui Tolice. Nu ţiam dat-o în soție.
Dar dacă sa căsătorit, să trăiască! Nu e loc de bătăi de cap. Vei fi tată în curând. Dacă nu-ţi păstrezi familia, te alung și nu-ţi doresc să în şapte. Şi Shura (nume de alint) va rămâne să locuiască.
Prima dată, mama o strigă pe Aducăl pe nume. Surorile rămân fără cuvinte. Tolice se înfurie: Sunt bărbat, eu decid. Mama, cu braţele pe şolduri, izbucneşte în râs: Ce bărbat ești? Încă porţi numai pantaloni. Dacă vei naşte un copil, îl vei creşte, îi vei da minte, îl vei face om, şi numai atunci vei fi cu adevărat bărbat!
Mama nu-şi caută cuvintele în buzunar, dar Tolice se agaţă de ea ca de o mamă.
Dacă are planuri, le are! Pleacă din casă și Shura rămâne. După ceva timp, naşte o fetiţă şi o cheamă Varușka. Mama, când află, nu spune nimic, dar zâmbetul ei trădează bucuria.
Pe suprafaţă, nimic nu se schimbă în casă, doar Tolice a pierdut drumul spre casă. Sa supărat. Mama, deşi îngrijorată, nu arată. Însă se îndrăgosteşte de nepoată, o răsfăţă, îi cumpără cadouri, dulciuri. Shura, pe de altă parte, nu poate ierta că a pierdut fiul prin ea, dar nu spune nimic.
După zece ani, surorile se căsătoresc şi în casa mare rămân trei: mama, Shura şi Varușka. Tolice se înrolează şi pleacă spre Nord cu noua soție. La Shura, un veteran pensionat, un bărbat serios, mai în vârstă decât ea, începe să se apropie. El sa despărţit de soţia lui, ia lăsat apartamentul, iar el trăieşte la cămin. Primeşte pensia, este un ginere respectabil. Shura îl place, dar unde ar ducel? La socrul său?
Îi explică totul clar, cere iertare şi pleacă. El nu e prost: se duce la mama şi spune: Varvara Nicula, te iubesc, nu pot trăi fără Shura. Mama nu clipoceste.
Iubeşti?, întreabă, atunci căsătoriţivă şi trăiţi împreună.
După o clipă, adaugă: Nu îi voi lăsa pe Varușka să fie aruncat din apartament. Rămâneţi aici, la mine.
Aşa trăiesc toţi împreună. Vecinii îşi pierd timpul discutând, cum Varvara Nicula a dat pe furi şeful acasă, iar Aducăl a primit un hanorac de la un tip. Nimeni nuşi bagă nasul în treburile lor. Varvara nu ascultă bârfele, nu vorbeşte cu vecinele, nu povesteşte despre tineri, stă mândră şi neatinsă. Shura dă naştere la Cărtuşca. Mama nu poate săşi arate mândria pentru nepoatele ei. Ce nevastă e Cărtuşca? Nu e a mea! spune, dar nu poate să nu zâmbească.
Apoi, nenorocirea lovește, ca de obicei, fără avertisment. Shura se îmbolnăveşte grav. Soţul se rupe, bea în exces. Mama, fără să rostească cuvinte, scoate toţi banii din carnă şi o duce pe Shura la Iaşi. Prescrie toate medicamentele, îi arată toţi doctorii. Nu ajută.
Dimineaţa, Shura se simte puţin mai bine, cere supă de pui. Mama, fericită, taie rapid o găină, o curăţă şi găteşte supa. Când aduce supa, Shura nu poate să o mănânce, iar pentru prima dată în viaţa ei începe să plângă. Mama, care nu plânge niciodată în faţa nimănui, plânge alături cu ea:
De ce pleci, micuţo, când te-am iubit? Ce faci?
După ce îşi usucă lacrimile, spune: Nu-ţi face griji pentru copii, nu se vor pierde. Nu mai plânge până la sfârşitul zilei, stă lângă Shura, îi ţine mâna şi o mângâie încet, parcă cerând iertare pentru tot ce sa întâmplat.
Alţi zece ani trec. Varușka este căsătorită. Sânziana şi Ilinca vin, îmbătrânite, bătătorite. Niciuna nu are copii. Se adună toată rudele. Tolice se întoarce. De atunci se despart de soţia lui, bea din greu. Când vede cât de frumoasă a devenit Varușka, se bucură: Nu mam aşteptat să am o fiică atât de minunată. Dar când află că fata îi numeşte tatăl pe alt bărbat, devine furios şi atacă pe mamă, spunând: Tu eşti vinovată, ai adus un bărbat străin în casă, lasăl să curăţe. Nu are loc aici. Eu sunt tatăl.
Mama răspunde: Nu, fiule. Tu nu eşti tată. Când erai mic, încă purtai pantaloni largi, nu ai crescut din ei în bărbat. Îi spune cu fermitate, iar Tolice nu suportă aşa umilinţă, strânge câteva lucruri şi pleacă din nou pe lume. Varușka se căsătoreşte, naşte un băiat şi îl numeşte Alexandru, în cinstea tatălui său adoptiv. Bătrâna Varia a fost îngropată anul trecut lângă Shura.
Aşa stau aliniate: ginerele şi socra. Între ele, în această primăvară, răsare o beturică. Nu se ştie de unde a apărut, niciunul nu a plantat-o. Poate că este un salut de rămas bun de la Shura, sau un ultim păcate din partea mamei.
Nina Roșcanu, Verbală.
