Lăcrămioara linse crema de pe linguriță.
— Viorico, dumneata ești pensionară. N-ai pe ce cheltui. Eu și Andrei am hotărât să tăiem ajutorul.
Pe masă stătea un tort de patru sute de lei. Cumpărat din pensia Viorelei.
Viorica se uită la ceașca goală. Ceaiul se răcise demult. Înăuntru îi trosni ceva sec.
— Cum adică să tăiem? întrebă Viorica.
Lăcrămioara lăsă lingurița. Își șterse buzele cu un șervețel. Mișcările îi erau lente, de stăpână.
— Simplu. Ieri ți-a intrat prima pensie. Cinci mii de lei. Întreținerea îți ia o mie două sute. Pentru mâncare îți ajunge. La ce-ți mai trebuie mai mult?
Andrei stătea alături, cu ochii în farfurie, scormonind cu furculița resturile de biscuit.
— Andrei, tu chiar crezi la fel? întrebă Viorica.
Fiul ridică din umeri.
— Mamă, noi avem rată la apartament, mașină în credit, Lăcrămioara trebuie să-și pună aparat dentar. Tu stai acasă. Nu-ți trebuie abonament, nici haine noi.
Viorica trase la ea un șervețel. Luă un pix.
— Eu stau acasă. Cu copiii voștri.
— Păi ești bunica! se indignă Lăcrămioara. Asta e bucuria dumitale!
— Cei trei mii cinci sute de lei pe care mi-i dădeați, scrie Viorica o cifră pe șervețel, nu era ajutor. Era plata muncii mele.
Lăcrămioara râse scurt. Nu de veselie. De furie.
— Păi, nu începe cu socotelile! Ce muncă? Stai cu nepoții dumitale!
— Patruzeci de ore pe săptămână. Îi iau de la grădiniță. Le gătesc prânzul din produsele mele.
— Noi ți i-am făcut! îi sări glasul nurorii.
— Voi i-ați făcut pentru voi, Lăcrămioaro.
Andrei aruncă furculița pe masă.
— Mamă, gata. Lăcrămioara are dreptate. Să-ți plătești propria mamă pentru că stai cu nepoții e o rușine. Nu mai trimitem niciun ban. Punct.
Viorica se ridică, fără o vorbă. Se duse la comodă, deschise sertarul de sus, scoase un mănunchi de chei.
Se întoarse la masă și le aruncă în fața fiului. Metalul răsună pe farfurie.
— Ce-i asta? Andrei încruntă sprâncenele.
— Cheile de la apartamentul vostru. Dacă eu sunt doar o bunică iubitoare, și nu o doică plătită, programul meu se schimbă.
Lăcrămioara se umplu de pete roșii.
— Viorico, cum să înțeleg?
— Foarte simplu. De mâine îi duci tu la grădiniță pe Tudor și pe Doina. Concediile medicale ți le iei tu. Weekendurile copiii stau cu voi.
— Eu lucrez! răbufni nora.
— Și eu am lucrat. Patruzeci de ani la fabrică. Acum mă odihnesc.
Viorica merge la ușa de intrare. O deschide.
— Ați terminat ceaiul? Ați terminat tortul? Ieșirea e acolo.
Andrei se ridică primul, roșu la față. Luă geaca din cuier.
— O să-ți pară rău, mamă. O să suni când ți-o fi dor.
Viorica nu răspunse. Închise ușa și răsuci cheia.
Luni dimineață, Viorica se trezi la opt. În bucătărie era tăcere. Nimeni nu cerea desene animate. Nimeni nu vărsa compot pe fața de masă curată.
Își făcu cafea adevărată. Scoase ceașca cea bună.
Soneria răsună la opt și un sfert. Lungă. Obraznică. Continuă.
Viorica se duse la ușă. Priví pe vizor.
Pe palier stătea Lăcrămioara. Cu telefonul între umăr și ureche. Sacoșa galbenă de la supermarket într-o mână. Cu cealaltă o ținea pe Doina de gluga hainei. Lângă ele, Tudor bătea pasul pe loc.
— Deschideți! strigă Lăcrămioara către ușa închisă. Trase de clanță.
Viorica apăsă butonul interfonului.
— Eu dorm, Lăcrămioară.
— Viorico, nu te juca! Eu trebuie să fiu la serviciu la nouă! Grădinița e în carantină, nu-i duc acolo.
Copiii începură să se vaite. Doina își freca ochii cu mănușa murdară.
— Iar eu sunt pensionară. Am programul meu.
Lăcrămioara împinse ușa cu cizma.
— Îi las aici, pe preș! Tu vei da explicații la Protecția Copilului!
Viorica își sprijini fruntea de metalul rece al ușii.
— Lasă-i. Tanti Anișoara e acasă. Sună imediat la poliție. O să spun că o mamă și-a abandonat copiii pe palier și a fugit.
Dincolo de ușă se lăsă tăcere. Doar răsuflarea grea a nurorii se auzea.
— Ești nebună. Bătrână dementă, spuse Lăcrămioara printre dinți.
Pașii se stinseră pe scări. Liftul zăngăni.
Viorica se duse în bucătărie. Cafeaua se răcise. O vărsă în chiuvetă și își făcu alta. Îi tremurau puțin mâinile, dar înăuntru era liniște.
Andrei sună la prânz.
Viorica nu răspunse imediat. Lăsă să sune de trei ori.
— Te ascult.
— Mamă, ți-ai ieșit din minți? strigă Andrei, cu mașinile în fundal. Lăcrămioara a primit mustrare pentru că a întârziat două ore! A plimbat copiii la soacra mea, la celălalt capăt al Chișinăului!
— Și ce face Zamfira? întrebă Viorica pe un ton calm. Se bucură de nepoți?
— Nu mă enerva. De ce ai făcut circ?
— Andrei, te-am avertizat. Serviciile mele costă. Voi ați refuzat să plătiți.
— Care servicii? Sângele meu!
Viorica luă de pe masă șervețelul cu însemnările de ieri.
— Sângele tău? Bine. Acum trei luni ai împrumutat treizeci de mii de lei de la mine, pentru cutia de viteze. Mi-ai înapoiat?
Andrei se poticni.
— Îți dau. Îmi întârzie salariul și-ți dau.
— Nu-mi dai. Iar eu am un credit scos pentru suma asta. Plătesc dobândă din pensie. Cinci mii de lei, Andrei. Scade întreținerea, o mie două sute. Scade creditul mașinii tale, patru sute. Ce mai rămâne?
— Îți aduc alimente!
— O dată pe lună. Două pungi de mălai și o găină. Două sute de lei. Copiii mâncau la mine pe săptămână de șase sute.
— Mamă, tu mereu numeri! se văicări Andrei.
— Am învățat. Când fiul meu îmi numără pensia.
Viorica închise telefonul. Dezactivă soneria.
Seara, în aplicația băncii apăru o notificare.
Transfer de la Andrei. O mie de lei. Mesaj: „Poftim. Îneacă-te cu ei.”
Viorica trimise banii înapoi. Fără mesaj.
Au trecut două săptămâni.
Au trăit ca niște străini. Niciun telefon. Viorica se plimba prin parc. Citea. Dăduse paltonul la curățătorie.
Vineri seara cocea plăcintă cu mere. Doar pentru ea. Mirosul de scorțișoară umplea bucătăria mică.
Soneria sună.
Viorica deschise. Pe prag stătea Andrei, mototolit, cu ochii în stânga și-n dreapta. Lângă el, Tudor, cu geaca murdară, albastră.
— Mamă, ajută-mă.
Andrei împinse copilul în hol.
— Ce s-a întâmplat?
— Lăcrămioara e la spital. Suspect de apendicită. Acum mă duc să caut chirurgii. Pe Doina a luat-o soacra, dar pe Tudor n-am unde să-l las. Ține-l până mâine. Te rog.
Viorica se uită la nepot. Băiatul stătea cu capul în jos, cu tableta în mâini.
— Bine. Intră, Tudor, și dezbrăcă-te.
Andrei răsuflă ușurat, ca și cum ar fi dat jos de pe umeri un sac de cartofi.
— Mulțumesc, mamă. Sun mâine dimineață.
Ușa se închise înainte ca Viorica să poată întreba numele spitalului.
Tudor își scoase geaca. O aruncă pe jos.
— Ridic-o și atârn-o în cui, îi spuse Viorica liniștită.
Băiatul se uită la ea pe sub sprâncene. Ridică geaca.
— Nu ți-e foame?
— Nu. Am mâncat la fast-food.
Au stat în bucătărie. Viorica tăia plăcinta.
— Cum se simte mama? o întrebă Viorica. Îl durea tare burta?
Tudor mânca plăcinta.
— Pe mama nu o doare burta.
Viorica îngheță. Cuțitul se opri la un milimetru de farfurie.
— De ce a zis tata că e la spital?
— Nu știu. Mama își proba costumul de baie. Au plecat la un hotel SPA pentru ziua Mărioarei.
Înăuntru ceva se închise cu un lacăt greu.
Viorica puse cuțitul. Își șterse mâinile. Luă telefonul.
Deschise pagina Mărioarei, sora mai mică a Lăcrămioarei. Prima poveste apăru cu muzică veselă: un ponton de lemn, o piscină cu apă caldă. Lăcrămioara, într-un costum de baie verde, ciocnea un pahar de șampanie. Legenda: „Fetele rămân fete! Bărbații au plătit weekendul!” Textul fusese postat acum patruzeci de minute.
Complexul „Stejarul”, la douăzeci de kilometri de Chișinău.
În telefon apăru un mesaj de la Andrei.
„Mamă, alarmă falsă. Nu e apendicită. Dar doctorii au zis să stea la odihnă. Rămânem la maică-sa până duminică. Ia-l pe Tudor două zile. Te pup.”
Viorica se uită mult la ecran.
Apoi se uită la Tudor, care întindea umplutura de mere pe masă.
— Tudor, îmbracă-te.
— De ce? Abia am ajuns.
— Mergem la mama ta. Să-i urăm la mulți ani Mărioarei.
Taxiul a costat trei sute de lei.
În mașină mirosea a aromatizator ieftin și a zăpadă udă. Tudor adormise pe bancheta din spate. Viorica privea pe geam. Pomii negri și goi defilau pe lângă ea.
Nicio furie. Doar răceală calculată.
Mașina opri în fața porților forjate ale complexului „Stejarul”.
Viorica plăti. Ieși în aerul geros. Scoase din mașină copilul adormit.
Tudor căsca, își freca ochii. Geaca era încheiată strâmb. Căciula căzută într-o parte.
La recepție, o tânără înaltă în uniformă zâmbi politicos.
— Bună seara. Îmi puteți spune unde are loc petrecerea Mărioarei Săveanu?
— Sigur. Sala „Perla”, pe coridor la dreapta. Vă conduc?
— Ne găsim singuri.
Viorica ținea strâns mâna lui Tudor. Umblau pe un coridor cu mochetă moale. Muzică lounge se auzea în surdină. Mirosea a parfum scump și a carne friptă.
Împinse ușa grea de stejar a sălii „Perla”.
Înăuntru erau vreo douăzeci de oameni. Masa lungă era încărcată cu răcoritoare. Lumină difuză. La masă, un bărbat rotofei rostea un toast.
Lăcrămioara stătea lângă sărbătorită, într-o rochie de seară cu umerii goi, cu părul bine aranjat.
Andrei stătea în față. Râdea, cu paharul de whisky în mână, lăsat pe spătarul scaunului.
Viorica păși în sală.
Pașii ei pe parchet erau răsunători. Tudor se împiedică de piciorul unui scaun și scânci.
Câțiva oameni se întoarseră. Toastul se stinse.
Andrei întoarse capul. Zâmbetul i se topi. Fața i se făcu albă.
— Mamă? abia respiră. Paharul răsună la marginea farfuriei.
Lăcrămioara îngheță. Cu ochii mari ca ceștile.
Viorica se apropie direct de masa lor.
Nu țipa. Nu înjura. Vorbea rar, dar o auzea toată sala.
— Andrei. V-ați uitat bagajul.
Viorica îl împinse pe Tudor în față.
Copilul alergă la mama lui și își îngropă nasul în rochia ei de seară, lăsând o urmă umedă de la mâneca murdară a gecii.
— Mamă, mi-e foame! se văicări Tudor.
Lăcrămioara își strânse fălcile, cu mușchii umflați.
— Viorico, ce faci? șuieră nora. Ne faci de râs în fața prietenilor! Pleacă imediat și ia-l!
Mărioara, sărbătorita, se ridică brusc.
— Andrei, ce e circ? Ziceai că ai lăsat copiii în grija cuiva!
Andrei sări în picioare. O apucă pe Viorica de cot. Degetele îi strânseră dureros.
— De ce ai venit? Te-am rugat!
Viorica își coborî privirea spre mâna lui. Apoi îl privi în ochi. Se uita la el ca la un obstacol. Ca la aer.
— Dă drumul, Andrei.
Andrei își trase mâna.
— Mi-ați mințit, spuse Viorica, cu vocea răsunătoare, ca să audă și musafirii. Pe apendicită. Pe spital. Ați aruncat copilul ca pe o valiză la garderobă și ați plecat să beți.
— Suntem obosiți! Avem dreptul la odihnă! strigă Lăcrămioara.
— Aveți dreptul. Dar pe banii voștri. Cu copiii voștri împreună. Eu sunt la pensie. Programul meu s-a terminat.
Viorica se întoarse.
— Bunico! strigă Tudor.
Ea nu se întoarse. Mergea spre ușă, cu privirea dreaptă.
În spatele ei, undeva în zgomotul sălii, i se rupse glasul fiului:
— Nu-mi mai ești mamă! Șterge numărul meu din telefon!
Ușa se închise, tăind scandalul.
Pe coridor era tăcere. Viorica își netezi gulerul paltonului. Își chemă un taxi înapoi. Era în ea un gol ciudat, de care, din cine știe ce motiv, îi venea foarte ușor să respire.
Duminică, la amiază, cheia se răsuci greu în broasca de la ușa Viorelei.
Ușa vibră la o lovitură.
Apoi soneria. Lungă. Nebună.
Viorica își făcea ceaiul în ceașca ei preferată, cu pisici. Nu se grăbea. Dădu ceainicul deoparte. Șterse masa cu un burete.
Se duse la ușă. Nu deschise.
— Cine-i? întrebă tare.
— Deschide! Glasul lui Andrei era sugrumat. Ți-ai schimbat broasca?
— Am schimbat-o. Dimineață a venit un lăcătuș. Cinci sute de lei. Din pensia mea.
Andrei lovi cu pumnul în ușă.
— Mamă, ești nebună? Lăcrămioara nu-mi vorbește de două zile! Mărioara ne-a dat afară de la petrecere! Șeful meu a fost acolo și a văzut tot!
— Astea sunt problemele tale, Andrei.
— Scoate-mi lucrurile! strigă fiul de pe palier. Sculele, undițele, patinele! Tot ce era pe balcon!
— Le scot vineri. Le pun în cutii și le las la gunoi.
— Ești bolnavă! Ți-ai făcut nepotul de râs, i-ai stricat psihicul!
— Psihicul i-l strică părinții cărora le stă copilul în cale când beau șampanie la spa.
Dincolo de ușă, liniște grea.
Apoi Andrei spuse printre dinți:
— O să mori singură. N-o să-ți aducă nimeni niciun pahar cu apă.
Viorica zâmbi. Propriei reflecții din vizor. Un zâmbet tare.
— Îmi cumpăr un filtru de apă. Cu livrare la domiciliu. La revedere, Andrei.
Se îndepărtă de ușă. Pașii de pe scară se stinseră.
În bucătărie mirosea a ceai și a pace. În apartament nu mai erau ghete murdare, jucării stricate sau rude care țipă. Pentru prima dată în mulți ani, Viorica Lupașcu se aparținea numai ei.
Se așeză la masă. Sorbi ceaiul fierbinte.
Iar voi, ce ați fi făcut în locul Viorelei: ați fi păstrat copilul, înghițind minciuna, sau l-ați fi dus la petrecere, direct în fața părinților?
