Cutia stătea la picioare de trei zile, iar fundul se înmuiase deja de umezeala dimineții. Lidia a aranjat prosopul dinăuntru, a numărat din nou pisicuții: toți cinci. Doi cenușii, doi dungati, unul negru cu pieptul alb. Cel negru dormea, dungatii se zbenguiau, cenușii se lipeau unul de altul.
Piața se trezea încet. Nina de la standul cu legume își așezase deja merele în grămadă, iar de la ele venea acel miros acrișor de toamnă care deosebește octombrie de toate celelalte luni. Cerul atârna cenușiu, compact, iar frigul se strecura sub geacă nu dintr-odată, ci treptat, centimetru cu centimetru, de la palme la coate. Asfaltul luci de la ploaia de ieri, iar bălțile reflectau tarabele, oamenii, bucăți de cer.
Lidia sufla în degete. Degetele erau roșii, țepene, iar mănușile le uitase acasă pentru că dimineața se gândise nu la mănuși, ci la faptul că asta e ultima zi când poate sta aici. Mâine vine fiica să ia pisica, iar pisicuții fiica nu-i ia. A spus: „Mamă, unde să-i duc pe toți cinci?” Și avea dreptate. Dar dreptatea fiicei nu rezolva nimic, doar făcea mai greu ce era deja greu.
– Luați un pisicuț, spunea Lidia fiecăruia care încetinea pasul. – Sunt drăguți, blânzi. Dacă nu vă e greu…
Oamenii treceau. O femeie cu cărucior a zâmbit, dar a clătinat din cap. Un bărbat în salopetă nici n-a privit. O fetiță de vreo zece ani s-a aplecat, a întins mâna, dar mama a tras-o de mânecă și a dus-o mai departe.
– Ei, cui îi trebuie pisicuți în octombrie? a spus Nina de la taraba vecină, rearanjând merele. – Primăvara încă merge, dar acum… Mai bine i-ai duce înapoi.
Lidia tăcu. „Înapoi” însemna ceva la care nu voia să se gândească.
Pisicuțul negru s-a trezit, a ridicat capul, a țipat ușor. Lidia a băgat mâna în cutie și l-a mângâiat după ureche. Cartonul sub degete era moale, umed, și într-un colț începuse deja să se desfacă.
Nu a încetinit pasul, nu a aruncat o privire peste cutie și mai departe. S-a oprit, de parcă s-ar fi lovit de un zid invizibil, și a stat așa câteva secunde, privind în jos.
Slab, într-o geacă rosă la coate, mâinile în buzunare. Fața aceea pe care o au oamenii care nu dorm de mult, dar nu din cauza muncii, ci din altceva. Ochii deschiși, obosiți. Barbă de trei zile, dar îngrijită, de parcă n-o lăsa să crească, ci doar uita să o radă.
– Câți sunt? întrebă el.
– Cinci, Lidia se îndreptă, își trase geaca. – Doi băieți, trei fete. O lună și o săptămână. Obișnuiți cu litiera. Dacă nu vă…
– Dați-i.
Lidia clipi.
– Poftim?
– Pe toți, dați-i.
El scoase mâinile din buzunare și se ghemui pe vine. Ridică pisicuțul negru cu o palmă, se uită în ochii lui, desfăcu ușor picioarele din spate, verificând, apoi îl puse înapoi. Așa nu ia un cățel cadou pentru copil. Așa iau un animal oamenii care știu unde să se uite și de ce.
Lidia stătea și nu știa ce să facă cu mâinile. Pachetul cu mâncare pe care-l aducea în fiecare zi devenise dintr-odată inutil. Cuvintele pe care le pregătise pentru fiecare trecătoare erau și ele inutile.
– Dumneavoastră… pe toți? întrebă ea din nou.
El dădu din cap. Ridică cutia. Ea văzu cum mâinile lui țineau deja cartonul cu grijă, ușor, fără să strângă.
– Stai, Lidia băgă mâna în geantă. – Uite, aici e mâncare, am cumpărat… Și un amestec special. Trebuie hrăniți cu pipeta, câte puțin. Încă nu mănâncă bine singuri.
El luă pachetul. Nu mulțumi. Nu zâmbi. Doar dădu din cap și plecă, iar cutia în mâinile lui se legăna în ritmul pașilor, iar din ea ieșea o lăbuță dungată, roșcată, agățată de margine.
Nina fluieră.
– Ei, ce mai. I-a luat pe toți. Ciudat om.
Lidia nu răspunse. Se uita după el și nu înțelegea de ce înăuntru nu i se făcuse mai ușor, deși exact asta voia de trei zile. Poate pentru că a da pisicuții unui necunoscut care n-a explicat de ce nu e același lucru cu a-i plasa. A plasa înseamnă să știi unde. Iar ea nu știa. Doar îi văzuse mâinile, și mâinile erau potrivite, și asta ar fi trebuit să fie de ajuns.
Scoase din geantă un caiet și un pix. Îl urmă, bine că n-a trebuit să meargă departe – necunoscutul intră pe scara blocului vecin. Lidia, ca o spioană, îl urmări până la apartament. Notă adresa. Pentru orice eventualitate. Sau nu pentru orice.
Ghetele la ușă erau doar una. Cârligele de pe peretele din hol erau goale: patru la număr, strălucitoare, și pe fiecare cândva atârnase o geacă, o eșarfă sau o umbrelă, iar acum doar ieșeau din perete ca niște întrebări fără răspuns.
Arcadie puse cutia pe jos în bucătărie. Pisicuții se mișcară, unul țipă.
El își scoase geaca, o agăță de singurul cârlig ocupat.
Caloriferul de sub fereastră abia era cald. Octombrie se furișa spre noiembrie, și încălzirea fusese pornită de curând, iar țevile încălzeau ca și cum nici ele nu credeau că e momentul.
Arcadie se ghemui lângă cutie. Pisicuțul negru ridică primul capul și se uită drept la el, cu ochii verzi, încă tulburi, dar deja cu caracter. O dâră de lumină de la fereastră cădea pe linoleum, și în ea dansau particule de praf, lente, indiferente.
Arcadie deschise dulapul, găsi un prosop vechi. De bambus, albastru, demult fără culoare și fără moliciune. Îl întinse pe jos lângă calorifer, mută pisicuții din cutie pe prosop. Stăteau grămadă, lăbuțele încâlcite, și el nu le desfăcu. Lasă.
Apoi scoase din pachet mâncarea, amestecul de lapte. Le puse pe masă.
Amestecul trebuia încălzit la treizeci și opt de grade. Arcadie știa asta cum își știe numele: fără să-și amintească, doar știind. Îl amestecă cu apă caldă, îl puse pe foc mic, și stătu lângă aragaz cu termometrul pentru apă pe care-l găsise într-un sertar, și așteptă.
Își strânsese uneltele într-o cutie, dăduse cheile, scrisese cererea. Tamara plecase în aprilie, iar până în octombrie el încetase să mai fie veterinar, pentru că mâinile care trataseră animalele altora nu putuseră să țină propria viață. Și i se păruse corect să oprească totul.
Dar corpul își amintea. Pipeta se așeză între degetul arătător și cel mijlociu exact cum se așezase de mii de ori. Mâna stângă luă pisicuțul, îl întoarse pe spate, aduse pipeta la buze. O picătură de lapte alunecă pe bărbie pe prosop, și pisicuțul începu să sugă, iar Arcadie simți cum ceva în încheietură se relaxă.
Pe cel negru primul, pentru că era cel mai mic și înghițea lacom, grăbit, de parcă i-ar fi fost teamă că i se ia.
Pe cenușii împreună: stăteau piept la piept și nu voiau să se despartă, și în timp ce unul mânca, celălalt îl îmbrâncea cu nasul în gât, iar Arcadie îi ținea pe amândoi cu o mână.
Pe dungati pe rând, se zbăteau și țipau, iar laptele curgea pe lângă bărbie și pe prosop, iar el îi ștergea cu colțul materialului, fără să se irite, ci cu obișnuință, cum făcuse ani de zile în clinică, unde stăpânii priveau îngrijorați, iar el spunea „e bine, e în regulă”, și la glasul lui se linișteau nu doar animalele, ci și oamenii.
După ce s-au săturat, pisicuții au adormit. Toți cinci, pe prosop lângă calorifer, unul peste altul. Cel negru deasupra, pieptul alb, lăbuțele atârnând. Arcadie se așeză pe jos lângă ei și se sprijini cu spatele de perete. Privea cum respiră. Un sunet subțire, rapid, comun, asemănător unui foșnet.
Apoi se ridică, spălă cana. O uscă și o puse în dulap. Scoase alta, curată. Își turnă ceai. Și în timp ce bea, un pisicuț, unul dintre dungati, se trezi, se târî până la piciorul lui și își lipi nasul de gleznă. Nasul era ud, rece, cât un bob de mazăre.
Arcadie nu se aștepta să sune cineva la ușă, pentru că soneria nu mai funcționa de jumătate de an, și n-o reparase pentru că n-avea cine să sune. Ciocănituri. Trei lovituri scurte cu degetele. Așa bat oamenii care nu sunt siguri că vor fi primiți.
El deschise. Lidia stătea în prag cu același batic, dar de data asta legat mai îngrijit. În mâini o pungă din care venea miros de aluat prăjit și ceapă.
– Bună ziua, spuse ea și adăugă imediat: – Stau puțin. Întreb doar. Cum sunt? Pisicuții.
Arcadie se dădu la o parte. Nu o invită cu vorbe, doar se dădu la o parte. Nici măcar nu păru surprins cum îl găsise.
Lidia intră. Pisicuții erau în bucătărie. Prosopul lângă calorifer, lângă el castroane, fiecare notat cu marker: „negru”, „cenușiu-1”, „cenușiu-2”, „dungat-m”, „dungată-f”. Lidia se uită la castroane, la însemnările cu marker, la prosop, și i se strânse gâtul, pentru că omul care-și notează castroanele în a patra zi nu are de gând să-i dea altcuiva.
– Uite. Ți-am adus, întinse ea punga. – Plăcinte. M-am gândit că poate…
Nu termină, pentru că nu știa cum s-o termine. „Poate vă e foame” suna stângaci. „Poate vă e singur” suna a adevăr, dar adevărul era prea devreme.
Arcadie luă punga. O puse pe masă. Pisicuțul negru stătea pe umărul lui, înfipt cu ghearele în pulover, iar Lidia observă că puloverul era deja tras pe ici-colo, iar Arcadie nu netezise firele.
– Ceai? întrebă el. Prima frază mai lungă din toată conversația.
Lidia dădu din cap. Se așeză pe un taburet, își puse mâinile pe genunchi. În bucătărie era mai cald decât pe hol, și mirosea a lapte, a mâncare și a ceva în plus.
Pisicuțul sări de pe umărul lui Arcadie și se cățără în poala ei, iar ea îl prinse automat, cum prinzi ceva ce cade, fără să gândești. Era cald, și ghearele îi străpungeau materialul fustei, iar Lidia nu-l dădu jos, ci doar lipi palma de spatele lui, simțind cum sub blană bate o inimă mică și grăbită.
Arcadie turnă ceaiul.
După o săptămână, Arcadie observă că n-avea nevoie de cutie. Pisicuții dormeau care pe unde: doi pe fotoliu, unul pe pervaz, cel negru la picioarele lui, dungata pe puloverul pe care-l aruncase pe scaun și uitase. Cutia stătea în colț goală, și el o turti, o puse la ușă în loc de preș. Cartonul era moale, ros, iar pisicuții, când treceau pe lângă, îl scărpinau cu ghearele din obișnuință, cum scarpini ceva cunoscut.
Lidia venea din două zile una. Aducea plăcinte, sau brânză, sau mere de la aceeași piață, de la Nina. Soneria o reparase în a doua săptămână. Ea suna, iar acest sunet, ascuțit, târâit, demodat, era mai bun decât orice tăcere pe care o cunoscuse Arcadie în ultimul an.
Pe cârligele din hol atârnau acum geaca lui și baticul ei.
Într-o dimineață, pisicuțul negru fugi în coridor printr-o ușă întredeschisă. Arcadie ieși după el, îl ridică, iar pisicuțul își sprijini lăbuțele de bărbia lui, ca și cum ar fi vrut să vadă ce e dincolo, mai departe. Arcadie privi și el. Casa scării, o fereastră prăfuită, lumină. Stătu așa câteva secunde, ținând ușa cu piciorul să nu se trântească.
Apoi se întoarse în apartament. Lăsă pisicuțul pe jos, iar acesta o luă spre bucătărie, unde deja zdrăngăneau castroanele, pentru că ceilalți patru auziseră pașii și hotărâseră că e timpul de micul dejun. Ușa, Arcadie n-o încuie. Curând vine Lidia.
