Soțul meu m-a părăsit după unsprezece ani de căsnicie, iar motivul pe care mi l-a aruncat a fost atât de simplu încât părea ireal: din perspectiva lui, mă lăsasem pe mine deoparte. Spunea că se adunase de ceva vreme, deși niciodată nu mi-a adus vorba pe față.
Atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, aveam grijă de mine zilnic. Farduri atent alese, haine frumoase, părul mereu coafat. Mă duceam la serviciu, ieșeam prin oraș, îmi făceam timp pentru mine. Apoi, au venit copiii, rutina cotidiană, datoria. Am rămas angajată, dar mi-am asumat și casa, și masa, și curățenia, și programările la medic, tot acel nevăzut care ține familia laolaltă.
Zilele-mi începeau înainte de 6 dimineața și se terminau după miezul nopții. De nenumărate ori am ieșit din casă fără să mă machiez, nu pentru că nu-mi păsa, ci pentru că nu mai aveam vlagă. Trăgeam pe mine prima bluză curată care-mi cădea sub ochi. El venea acasă, mânca, privea televizorul, adormea. Niciodată nu mă întreba dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ajutor.
Cu timpul au început ironiile. Că nu mai am grijă de mine ca odinioară. Că nu mai port rochii. Că arăt neîngrijită. Mă gândeam că-s simple aluzii. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că devin motiv de despărțire. El nu mi-a spus niciodată “Nu te mai simt aproape” sau “Avem nevoie să vorbim”. Într-o zi, pur și simplu și-a strâns lucrurile.
În dimineața despărțirii mi-a tăiat-o scurt. Că nu mai simte ce simțea, că m-am schimbat, că-i lipsește femeia pentru care era mândru să iasă în lume. I-am reamintit de tot ce am făcut pentru casa noastră, pentru copii, pentru noi doi. Mi-a răspuns că nu-i de-ajuns, că vrea să se mândrească cu femeia de lângă el.
Pierdut în gânduri, și-a luat tăcerea și bagajele și a plecat. După câteva zile am aflat că deja ieșea cu alta. O femeie fără copii, cu timp să meargă la sală, să investească în fiecare zi în aspectul ei. Atunci am înțeles problema nu fusese niciodată doar rujul sau bluza.
Și astăzi mă scol devreme, muncesc, țin casa în picioare. Am grijă de mine când și cum simt eu, nu când vrea altul. Nu am încetat niciodată să mă aranjez din lipsă de dragoste ci fiindcă toată greutatea unei vieți căzuse pe umerii mei. Și totuși, el a ales să plece. Poate o să mă apuc de fitness, deși nu știu când să strecor o oră în program. Oricum ar fi se pare că, pur și simplu, nu m-a vrut pe mine.
Mă simt ca într-un vis ciudat, unde toate oglinzile reflectă altceva decât te-ai fi așteptat, și străzile Chișinăului se prelungesc la nesfârșit, fără destinație. În fiecare dimineață, soarele răsare pe strada mea, printre blocurile cenușii și norii de vis, iar eu continui să merg, cu pași de somnambulă, pe drumul meu, păstrându-mi demnitatea. Viața merge înainte, chiar dacă nu mereu are sens ca un vis moldovenesc, în care timpul se învârte în cerc, dar sufletul nu-și uită rădăcinile.
