Nu mai e Catinca… Fiii au venit din oraș în sat pentru parastas.
Bine că măcar acum au apărut, șușoteau vecinii între ei. Măcar și-au condus mama pe ultimul drum.
S-a terminat parastasul, și fiii, împreună cu familiile lor, au început să se pregătească de plecare spre oraș. Deodată în prag a intrat mătușa Lenuța, sora Catincăi.
Mătușă Lenuțo, noi trebuie să plecăm, a început fiul cel mare. Trebuie să încuiem casa. Ar fi vremea să plecați și dumneavoastră.
Dar cum să plec?! s-a mirat sora răposatei. Eu sunt acasă! N-am unde să merg.
Toți au privit-o surprinși pe Lenuța.
Ruxandra și Dumitru s-au căsătorit și au venit să locuiască la mama lui Dumitru.
Nunta a fost modestă. Au decis să păstreze banii strânși pentru altceva, nu pentru casă sau masă.
Până atunci, locuiseră separat Dumitru cu mama lui, iar Ruxandra în cămin. Acasă nu mergea din cauza mamei, mereu cu chefuri
Pe tata nu l-a cunoscut niciodată.
Mama lui Dumitru hotărâse să le lase casa lor. Și-a luat concediul și s-a dus la sora ei Catinca, la sat.
Îi plăcea să se odihnească acolo. Sora era singură. Bărbatul murise, iar copiii, doi fii, o vizitau rar. Nici măcar nu prea sunau.
Ar putea măcar să-și întrebe mama la telefon dacă are nevoie de ceva ajutor, dar, vezi Doamne, fiecare cu treburile și grijile lui
Catinca se supăra. Măcar să fi sunat mama
Dar nu voia să ceară nimic. Fie făcea singură, fie ruga vreun vecin, sau venea nepotul cu sora.
Dumitru era harnic, de toate se pricepea. Venea des, pe vremuri, cu mama lui, dar de când s-a căsătorit… Presupunea că-l va uita și el, ca fiii ei. Nici soțiile fiilor nu veneau la mama lor. Doar la nuntă le-a văzut, orășence adevărate. Iar de nepoți nici vorbă încă. E prea devreme, se justificau.
Lenuțo, ai ajuns! Sora mea! s-a bucurat Catinca.
Împreună le era bine, ca în copilărie. Apoi Lenuța a plecat la oraș și s-a măritat, dar Catinca a rămas în sat. Amândouă rămăseseră văduve același an și niciuna nu se mai recăsătorise.
Tu vei fi gospodina până mă întorc. Concediul e abia peste o săptămână. Dar de ce nu a venit Dumitru cu proaspăta soție la mine? Sau au fugit prin luna de miere la mare?
Nu. Mai economisesc bani. Nunta a fost modestă, s-au înscris și gata. Iar Ruxandra n-are aproape familie. Mama ei e mereu la petreceri. Fata a plecat de mult de acasă singură. Era păcat de ea, fată bună.
Atunci de ce nu i-ai adus cu tine?
Lasă-i, sunt tineri, să se învețe unul cu altul. Eu nu vreau să-i stânjenesc. O lună să trăiască singuri fără mine. Mă temeam că nu se însoară niciodată. Treizeci de ani… Slavă Domnului că totuși s-a însurat. Să fie fericiți.
Și-au găsit echilibrul ei și fără tine. Ce să caute luna de miere în oraș? Mai bine s-o lase să cunoască și mătușa. Dă-le un telefon. Casa e mare, avem loc toți, și dacă nu le place, se întorc.
Dumitru și Ruxandra au venit a doua zi. Mătușa era foarte veselă. De fiii ei nu se putea bucura.
Cât mă bucur că ați venit! Pe ai mei nici de-i chemi nu vin. Mereu cu treabă, a oftat Catinca.
Ruxandrei i-a plăcut la sat. Își amintea de copilărie, când stătea la bunica. Când bunica a murit, avea doar 15 ani. De atunci s-a descurcat singură, între muncă și studii
Catinca muncea cât putea. Lenuța, în schimb, se odihnea și gătea pentru toți. Dumitru a reparat gardul de la șură și acoperișul grajdului. Ruxandra era zi-lumină pe grădină.
Lasă, Ruxandro, grădina asta. Când îmi vine concediul, tot eu mă ocup. Tu odihnește-te.
Nu-mi e greu, eu și la bunica făceam totul. Îmi place să lucrez cu pământul. Și dumneavoastră, când veniți acasă, să vă odihniți.
Concediul a trecut ca o clipită. Musafirii au plecat, iar Catinca a rămas singură. Totul era pus la punct, dar pustiu în casă. Îi venea să plângă uneori seara. A sunat pe băiatul mai mare.
Ce s-a întâmplat?
Nimic, am sunat doar așa, să văd ce faceți. Poate veniți pe la mine?
Nu avem timp, sună-l pe frate-tău, poate el nu mai merge la mare totuși.
L-a sunat și pe cel mic, dar aceeași poveste. Marele le era mai atractiv decât mama câteva zile la sat. Bine. Dumitru măcar promisese că va veni
Anii au trecut. Dumitru și Ruxandra și-au luat apartament la Chișinău. Nu au uitat-o pe mătușă, veneau des, ajutau în gospodărie. Și copiii lor veneau la bunici. Uneori, toată vara copiii erau la Catinca și Lenuța, amândouă pensionare deja.
Catinca nu a ajuns să-și cunoască nepoții de la fiii ei. Cel mic crescuse un copil, dar nu era sângele ei nevasta îl avea din altă căsătorie. Cel mare a rămas mereu ocupat: cariera, apoi a fost prea târziu. Așa sunt unii copii Nici pe la mama nu vin, nici nepoți nu aduc. O dată la trei-patru ani trec pe la sat, și gata, mama să fie mulțumită că n-a fost uitată!
Bine că măcar Dumitru, Ruxandra și Lenuța rămăseseră aproape.
Așa au trăit până când Catinca s-a îmbolnăvit greu. I-au făcut proceduri, dar mai trebuia bani. A sunat la fiu, la celălalt.
Mamă, tu n-ai fost la sanatoriu toată viața, n-are rost să începi acum! Acasă e mai sănătos. Fă-te bine.
Dumitru și Ruxandra au plătit tratamentul la sanatoriu, și le-au trimis pe cele două surori împreună. Să se bucure amândouă de aer curat, să nu-i fie trist.
Catinca s-a stins după patru ani. Fiii au venit în sat la parastas.
Bine că măcar acum au venit, vorbeau vecinii între ei. Măcar au purtat-o pe ultimul drum.
Abia strânseseră pentru plecare, când în casă erau tot Lenuța și familia lui Dumitru.
Mătușă Lenuțo, e timpul Plecăm și noi. Trebuie încuiată casa. Și pe dumneavoastră e momentul să vă porniți.
Cum să plecăm? s-a mirat Lenuța. Casa asta e acasă pentru noi, aici rămânem.
Toți s-au uitat uimiți la ea.
Casa asta a fost a mamei! a spus mezinarul. De acum e a noastră. O să o vindem. Să vă luați vreun suvenir dacă țineți la ceva o vază, un serviciu, că oricum totul o să aruncăm.
Luați-vă voi ce vă pune inima de la mama. Casa însă Catinca mi-a dăruit-o când s-a îmbolnăvit. Imediat după ce s-a întors de la sanatoriu.
Sanatoriu? A lăsat prin testament? Cum așa? Noi suntem fiii!
Acum v-ați adus aminte? Dar unde erați voi când mama era bolnavă? V-ați găsit să fiți fii numai la moarte!
Fiii au plecat fără să se scuze. Nu mai aveau nici cui veni, nici cui suna.
Lenuța s-a mutat definitiv în casa surorii. Da apartamentul în chirie, ajută familia lui Dumitru. Ei vin des la mama, o ajută. O familie bună și unită, doar Catinca nu mai e între ei…
Însă ea e mereu printre ei. În amintirile lorSeara, după ce toți au plecat, Lenuța a deschis larg ferestrele și a lăsat vântul să aducă miros de regina-nopții și fân proaspăt cosit în odaia rămasă pustie. S-a așezat la masa din bucătărie, aceeași la care Catinca își bea ceaiul în ultimele veri, și a privit fotografiile de pe policioară: copii, nepoți, veri, părinții lor de demult. O liniște adâncă, aproape vie, îi cuprindea sufletul.
În curând, s-a auzit glasul vesel al lui Ruxandra și râsul copiilor, alergând printre meri. Veniseră să o vadă pe mătușa-bunică, să mai aducă o plăcintă cu brânză și povești de oraș. Lenuța le-a întins mâinile și i-a strâns la piept, ca odinioară când erau mici și lumea părea întreagă.
Casa s-a umplut din nou de viață, de mirosuri de plăcinte, de pași de copii, de vorbă caldă și lumină albă de amurg. Și atunci, cu sufletul plin de recunoștință, Lenuța a înțeles: nu zidurile și nici hârtiile nu dau rost unei case, ci oamenii care îi păstrează sufletul viu. Și casa Catincăi, atâta timp cât era plină de râset, grijă și dragoste, nu va rămâne niciodată pustie.
Iar undeva, printre colțurile încăperii, părea că și Catinca zâmbește împăcată, odihnind în căminul pe care-l lăsase cu adevărat moștenire nu nepotilor de sânge, ci celor de suflet.
