Doar să trăiești mai departe
Maria, o fetiță zburdalnică cu două codițe aruncate ștrengărește într-o parte și alta, alerga veselă pe veranda luminoasă a casei de la țară a bunicilor. Ochii îi luceau de bucurie, iar obrajii îi ardeau de la atâta joacă pe afară. Când îl zări pe prietenul mai mare al fratelui ei pregătindu-se să iasă pe poartă, Maria se opri brusc, respirând greu, și alergă după el ca o mică furtună.
Fără nicio ezitare, micuța se agăță cu palmele-i calde și moi de mâna tânărului. Ridică privirea spre el cu toată deschiderea sincerității copilărești și râse cristalin din toată inima:
Pe tine nu te las să pleci niciodată! Când o să cresc mare, te iau de bărbat, să știi! Promit! Doar așteaptă-mă!
Băiatul se opri din drum, ridicând din sprâncene uimit, apoi chipul i se însenină într-un zâmbet cald, plin de blândețe. Privirea i se umplu de o duioșie curată, iar vocea sa, jucăușă și moale, răsună peste sunetele verii:
Am să te aștept.
Zicând asta, își netezi părul Mariei, deja răvășit, făcând codițele și mai ciufulite. Maria clipi ștrengărește, dar apoi zâmbi din nou larg, ținându-l strâns de mână.
Dar, până atunci, continuă tânărul, aplecându-se pentru a-i fi privirea la același nivel , să fii cuminte și să înveți bine. Doar așa o să meriți să fii mireasa mea.
Glasul lui nu era domolitor, ci prietenos și plin de acea căldură cu care doar oamenii mari știu uneori să le vorbească celor mici. Maria se gândi o clipă, părând că ia în serios totul, apoi dădu entuziasmată din cap, strângându-i mâna:
Bine! Am să fiu cea mai bună din lume!
Aerul verandei era plin de lumina verii, râsete, soare și vise naive de copil, vise care, atunci, păreau a fi de tot adevărate și la îndemână
************************
Maria stătea în odaia ei, răsfoind absentă manualul de matematică. În afara ferestrei, se lăsau încet umbrele amurgului, iar casa era neobișnuit de tăcută doar zgomote stinse din odaia cealaltă tulburau liniștea. Se surprinse ascultând: fratele ei, Nicu, vorbea la telefon și părea deosebit de destins.
Se apropie de ușă, încercând să înțeleagă. Când ajunse la urechea ei numele lui Doru, inima i-o luă razna. Asculta atent, uitând să respire. Fratele povestea ceva despre întâlniri, despre o cafenea, despre zâmbetul ei Fără îndoială, vorbea de noua fată care îi captase atenția lui Doru.
Fără să-și dea seama, Maria sări de pe pat și se apropie pe furiș de ușa camerei lui Nicu. Lipindu-și urechea de lemnul rece, absorbi fiecare cuvânt al discuției. O durere ciudată apăru în piept, dar gândurile negre încerca să le gonească. Poate vorbesc despre altcineva, își zise febril.
Când Nicu închise telefonul și ieși pe hol, Maria se îndreptă, ca și cum ar fi fost prinsă făcând ceva interzis. Dar era prea târziu fratele o văzuse deja.
Doru are o altă fată? izbucni, înainte să-i pună el întrebări. Vocea îi tremura, dar încerca să pară degajată.
Nicu se opri, o privi atent și oftează din greu. În ochii lui se citea nu enervare, ci o înțelegere tristă. De mult observase cât de luminată devenea Maria numai la auzul numelui lui Doru, cum îi căuta pozele cu o nerăbdare rușinoasă
Iar începi cu aceleași vechi povești? oftă, sprijinindu-se în tocul ușii. Maria, ai șaisprezece ani. Poate ar trebui să crești odată peste îndrăgosteala asta copilărească. E doar o pasiune de copil.
Fata ridică privirea, aprinzându-i-se ochii de o încăpățânare arzătoare. Își încrucișă brațele la piept, gata de luptă.
Niciodată n-o să renunț! Tu nu înțelegi! O să mă iubească, vei vedea! Nu e doar o pasiune de copil e dragoste adevărată!
Vorbele ei clocoteau de siguranță, dar în suflet ducea o luptă să se convingă. Își amintea privirile furișe ale lui Doru spre ea, rarele lui zâmbete și atingerile din întâmplare toate le păstra la piept ca pe niște comori din care își împletea nădejdea.
Nicu nu zise nimic. Privea în ochii surorii, vedea focul și nesiguranța, și simțea că nici un argument nu avea să o clintească. Dragostea ei copilărească s-a transformat de mult în ceva dincolo de primele pasiuni
***************************
O rază caldă de soare intră pe sub draperii, umplând odaia de aur. Maria apăru în sufragerie ca o adiere zglobie. Chipul ei era atât de luminos, încât părea să întunece chiar și soarele dimineții. În ochii ei sclipea plinătatea bucuriei, iar zâmbetul i se lățea pe toată fața.
Abia respirând după ce urcase scările în fugă, sări lângă fratele ei, care bea cafea liniștit, scurtând știrile pe tabletă.
M-a cerut să fim împreună! strigă Maria, aproape că țopăia de fericire. Vocea îi vibra cristalin, iar pumnii i se strângeau involuntar de atâta emoție. Mi-a adus cadou la ziua mea o cutiuță cu gravură atât de frumoasă și mi-a spus că, dacă-s majoră, poate, în sfârșit, să-și mărturisească dragostea. Doru mă iubește!
Parcă nu-și găsea locul, trecându-și mână prin păr cu grijă, de parcă să-și verifice coafura. În ochii ei strălucea atâta fericire încât parcă aerul tot se umplea de licăriri.
Nicu lăsă tableta deoparte și-și lăsă ceașca pe masă. Îi zâmbi sincer, cu toată bunătatea fratelui protector. Așteptase de mult momentul acesta, atât pentru Maria, cât și pentru Doru, cel mai bun prieten al său. De jumătate de an, Doru tot întreba despre Maria; o dată despre cum petrece weekendurile, apoi ce flori îi plac, alte dăți despre cum ar fi să meargă toți la iarbă verde împreună.
Este așa frumoasă… Doru repeta, privirea pierdută. Și deșteaptă, și bună… Abia aștept să facă optsprezece ani. Sper nu te superi dacă încerc să fim împreună?
Nicu îi răspunsese mereu la fel: Dacă ea e fericită, eu n-am nimic împotrivă. Îl știa pe Doru ca fiind matur, statornic, om de nădejde. Acum, văzând bucuria Mariei, se liniști pe deplin că sora lui făcuse cea mai bună alegere.
Felicitări, mândro, zise Nicu, ridicându-se și cuprinzând-o cu drag. Mă bucur din suflet pentru voi.
Maria se lipi de el, incapabilă să creadă că nu trăia un vis. Pentru o clipă, totul părea mai viu, mai cald, mai frumos. Pe fundal, ca un acompaniament mut al fericirii, se auzea torsul blând al motanului ce se încălzea pe pervaz
*******************
Fata ședea pe un scaun tare, de plastic, în culoarul îngust al spitalului. Pereții erau vopsiți într-un bej trist, iar dincolo de geam lumina zilei posomorâte părea să stingă orice strop de culoare din jur, de parcă nici natura nu mai avea vlagă. Maria privea în gol, de parcă nu ar fi văzut linoleumul decolorat, nici medicii ce treceau grăbiți, ci altceva, mult departe și de neatins.
Degetele-i inerte se odihneau pe genunchi, haina i se părea străină, părul mereu strâns la spate îi căzuse încâlcit pe umeri. Semăna cu o păpușă stricată: fără viață, fără mișcare, lipsită de căldura ei obișnuită. În minte îi revenea iar și iar ultima zi: ieri, ea și Doru stăteau la masă, răsfoind schițe pentru decorul sălii de nuntă, discutând despre culoarea panglicilor. El glumea, râdea, promitea că totul va ieși perfect Astăzi, Doru nu mai era.
Totul s-a petrecut fără sens, fără răgaz Un șofer scăpat de sub control a transformat trei mașini într-o grămadă de fiare. Nimeni n-a supraviețuit: nici Doru, nici celelalte două persoane, nici conducătorul. O clipă și viața s-a spart în cioburi, ca o oglindă unde viitorul lor nu mai avea cum să se reflecte.
Tăcerea holului fusese ruptă de pași grăbiți. Nicu apăru de după colț, cu fața palidă, ochii roșii de lacrimi neplânse. Se apropie încet, se așeză lângă soră-sa și-o cuprinse blând pe după umeri. Mâinile îi tremurau, dar încerca să se adune, pentru ea, nu pentru sine.
Maria? glasul îi era abia șoptit, ca nu cumva să-i destrame fărâma de echilibru. Măriuco, hai, vorbește cu mine. Te rog…
Maria întoarse capul încet. Ochii ei, uscați de lacrimi, ascundeau o durere atât de adâncă, că Nicu simți un nod în gât. Privirea ei părea să treacă prin el, în niște zări la care nu avea nici o cale de acces.
Despre ce să mai vorbesc? răspunse fără viață, ca și când cuvintele ieșeau doar din obișnuință.
Nicu înghiți în sec, încercând să găsească vorbe care să nu doară și mai tare.
Despre orice îi strânse umerii mai aproape, încercând s-o aducă înapoi în lume. Spune-mi ce simți. Plângi, dacă poți! Nu ține totul în tine!
Maria clătină încet din cap. Buzele îi tremurară, dar niciun sunet, nicio lacrimă nu apăru. Privi lung la mâinile ei, ca și cum nu pricepea de ce nu îi tresar, de ce trupul nu reacționează deloc.
Nu pot, spuse într-un sfârșit, cu o liniște străină. Nu mai am lacrimi. Și nici să trăiesc nu mai vreau.
Cuvintele îi rămăseseră atârnate grele, ca norii ce apăsau dincolo de geam. Nicu închise ochii, luptând cu propriul strigăt de disperare. Știa că nu poate ceda trebuie să fie sprijinul ei, chiar dacă pământul îi fugea și lui de sub picioare.
După aceea, Maria aproape că ieși din tot ce era în jur. Privirea ei se stinse, fața îi deveni impasibilă, umerii i se lăsară grei ca sub o povară. Oricât încerca Nicu s-o readucă la realitate, atingându-i mâna, strigând-o pe nume, Maria nu răspundea. Nici medicii care mai treceau să-i verifice starea nu primeau reacție.
O asistentă, văzând-o așa, decise să-i facă o injecție sedativă. Maria simți doar o atingere caldă la braț, apoi trupul i se îngreună și totul începu să se topească din conștiință. Un somn apăsător și neliniștit puse stăpânire pe ea.
Când deschise iar ochii, nu mai era la spital, ci acasă, în camera ei. Zărea perdeaua cu model vechi, raftul cu cărți, fotografia încadrată pe noptieră totul părea și familiar, și străin, de parcă intrase într-un loc unde fusese cândva fericită, dar nu mai înțelegea nimic.
Maria întoarse ușor capul și îl văzu pe Nicu. Stătea ghemuit pe o canapea mică, cu ochii înroșiți de nesomn, obrazul neras. Vorbea încet cu mama lor, venită de urgență dintr-o delegație. Chipul ei era palid, cu cearcăne grele, dar în glas avea un fel de hotărâre.
Mi-e frică pentru ea, șoptea Nicu. Vocea îi era joasă, parcă să nu o trezească, deși Maria era trează. A iubit doar pe Doru, din copilărie, nu a vrut să vadă pe altcineva. Acum ce o să facă?
Timpul vindecă, răspunse mama, dar nu părea convinsă. Știa și ea câtă viață pusese fata în visul cu Doru; fără el, lumea i se prăbușise. Vom avea grijă de ea, adăugă mai hotărât, ca să se convingă și pe ea însăși.
Maria asculta, dar nu găsea nici puterea, nici rostul de a da vreun semn că era trează. Pe dinăuntru, totul îi era gol, ca și cum cineva îi smulsese orice o mai făcea vie. Închise ochii, prefăcându-se adormită, pentru că nu știa ce să spună, cum să răspundă grijii lor când durerea nu se ducea, doar se pitula în oboseală.
Nicu mai stătu lângă ea, apoi plecă tiptil. Mama rămase să îi țină mâna, mângâind-o tăcut, sperând să-i transmită ceva din puterea ei.
Tăcerea se lăsă apăsătoare, întreruptă doar de ticăitul ceasului și respirația Mariei
*******************
Nouă zile… Patruzeci de zile… Vremea se scurgea fără noimă, ca o melasă groasă ce lipea fiecare clipă de alta. Maria aproape că nu se mișca din loc stătea pe pervaz, în odaia ei, cu genunchii strânși la piept și privind curtea cu ochi stinși.
Privirea i se oprea mereu la vechea băncuță de sub arțarul umbros. Acolo, într-o seară liniștită, Doru i-a făcut cererea, cu mâinile tremurânde și vocea stâlcită de emoție. Ținea minte tot: cum i-a scăpat inelul, cum a început de mai multe ori să vorbească și se oprea, cum i-a spus totul deodată, ca să nu-și piardă curajul. Ea atunci a râs de fericire și a zis da dinainte ca el să termine.
Acum băncuța părea străină. Copacii erau golași, curtea pustie toamna se lăsa de mult cu frig, dar Maria abia pricepea anotimpul. Timpul se oprise în clipă când a primit vestea.
Maria, hai la masă, se auzi în șoaptă vocea mamei.
Femeia veni încet și îi puse o mână rece pe umăr. Ochii îi tremurau de lacrimi, dar se abținea știa că nu trebuia să arate slăbiciune.
Nu îmi e foame, răsări Maria, fără a se uita la ea.
Trebuie să mănânci ceva, încerca mama, vocea tremurându-i. Ai nevoie de puteri.
Cui îi trebuie să mă țin tare? Maria întoarse capul la ea cu o privire goală. Nu datorez nimănui nimic.
Mama se opri o clipă, ca și când vorbele ar fi lovit-o. Își mușcă buza, dar nu spuse nimic. Se îndepărtă tăcută de fereastră.
Pe hol, o aștepta deja Nicu, care auzise totul.
Am vorbit cu medicul, șopti mama, răsucind marginea șorțului între degete. Avem nevoie de ajutor de specialitate. Altfel nu vom reuși.
Nicu dădu din cap. Înțelegea de mult, doar că nu voise să recunoască. O vedea pe Maria cum pălește, amuțită, și nu o mai suporta. Strânse pumnii și își zise că ce contează acum era acțiunea, nu lacrimile.
O sun pe doamna doctor Ionescu, răspunse el, scoțând telefonul. Ne-a promis sprijin dacă va fi nevoie.
Mama doar dădu din cap spre odaia în care Maria stătea nemișcată, parte din geamuri parcă.
Spre seară, când luna răsări palid pe cer, Maria se desprinse de pervaz, aproape fără puteri. Se așeză în pat, trase pătura până sub bărbie.
Liniștea era grea, doar voci stinse de la părinți se auzeau vag. Maria închise ochii, sperând într-un somn blând. Dar visul o luă altfel.
L-a văzut pe Doru. Sta înaintea ei, la fel cum îl știa: cu zâmbet cald, în hanoracul preferat. De data asta era însă grav, chiar sever.
Maria, vocea îi suna ciudat de limpede. Uită-te la tine. Ce faci?
Voia să îi răspundă, dar nu ieșea niciun sunet. El făcu un pas spre ea.
Te-ai văzut în oglindă? Te-ai lăsat la pământ. Nu e drept!
Ea întinse mâna să-l atingă, dar n-a atins decât aer. Era numai imagine, amintire, dor.
Fără tine nu pot trăi, șopti ea, cu lacrimi fierbinți.
Ba poți! Ești puternică. Întotdeauna ai fost. Trebuie să trăiești, auzi? Mai departe.
Se apropie atât de tare încât simți, o clipă, căldura mâinii lui pe obraz.
Te așteaptă viața bune și rele, așa e drumul. Dar nu te opri. Sunt aici, sus, printre stele. Când îți vine greu, cheamă-mă. Am să te ajut.
Maria încercă să-l țină, dar imaginea se topea deja, devenea translucidă.
Nu pleca! țipă ea, cu brațele întinse Te rog!
Dar el deja dispărea, lăsându-i doar o șoaptă:
Trăiește, Maria. Promite-mi.
Deschise brusc ochii. În jur era doar camera ei, aceeași lumină de lună pe podea. Dar perna era udă de lacrimi, și sufletul era răvășit.
Fără să știe ce face, Maria izbucni întrun strigăt disperat, rupând tăcerea. Într-o clipă, părinții și Nicu năvăliră în cameră.
Maria, ce s-a întâmplat? mama o luă de mâini, căutându-i privirea.
Ce doare? Unde? Nicu, neajutorat, căuta ceva să o aline.
Maria nu răspunse. Stătea strânsă-ntr-un colț, plângând fără glas, scuturându-se de hohote. Îl vedea încă pe Doru, cu ochii lui duri dar buni, cu vorbele lui.
Promite, îi răsuna.
Și, printre suspine, șopti:
Promit
Mama o strânse la piept, legănând-o ca pe-un copil, iar Nicu îi puse mâna pe umăr. N-aveau ce spune, doar să fie acolo.
Iar Maria, încă plângând pe umărul mamei, încerca să-și închipuie cum să trăiască mai departe, să respire, să mănânce, să meargă, să zâmbească fără el. Dar undeva adânc, o rază slabă spunea: dacă el a crezut în ea și a dorit să trăiască, trebuie să încerce.
Măcar pentru el.
************************
Într-o seară ploioasă, familia sa adunat în sufragerie. Mama pusese ceaiul pe masă, dar ceștile rămăseseră uitate. Nimeni nu simțea gustul nimic din ceea ce era odată firesc.
Cred că ar trebui să plecăm, spuse Nicu încet, privinduși sora. Aici, pentru Maria, orice colț e o amintire. Pe aceste străzi, fiecare pas o doare.
Maria stătea într-un fotoliu, strângând genunchii la piept. Nu protestă, nu întrebă. Privea ploaia ce brăzda sticla geamului, spălând lumea veche. Chipul îi era palid, dar ochii nu mai erau atât de goi.
În alt oraș o să fie mai ușor, continuă mama, atingând-o ușor. Oameni noi, locuri noi poate așa o vei lua de la capăt.
Unde? întreabă Maria, iar vocea sună slab, dar nu moartă.
În Chișinău, răspunse Nicu. Un prieten mi-a promis un loc de muncă. Închiriem acolo o vreme, găsim noi soluții.
Și universitate găsim, nu-ți face griji, completă mama. Important e să-ți fie ție mai ușor.
Maria rămase pe gânduri. Îi trecură prin minte amintirile: cum râdea cu Doru pe băncuța din fața blocului, cum mergeau de mână pe alei, cum îi aducea flori la școală. Fiecare loc era un dor chinuitor.
Bine, spuse în cele din urmă. Să mergem.
Cu greu, aceste cuvinte capăt de puteri, dezrădăcinate și totodată pline de speranță, scăpă partea din vechi. Era o decizie.
Săptămânile următoare se scurseră în graba împachetatului. Maria nu lua parte la nimic se mulțumea să asiste în tăcere la forfota din jur: părinții și fratele strângeau haine, făceau ordine, goleau rafturi. Câteodată ținea în palmă o amintire o jucărie, o fotografie veche, un bilet la film și o tot ținea până o punea în cutie.
În ziua mutării, ieși pe balcon și salută pentru ultima oară curtea. O strânse iarăși inima, dar nu se mai lăsă doborâtă de durere. O să pot, își spuse în gând trebuie.
Orașul de peste Prut îi primi cu vreme cenușie și gălăgie. Noul apartament era spațios, luminos. Maria stătu mult la fereastră în camera ei, privind străzi necunoscute, oameni grăbiți. Totul era străin, dar tocmai asta îi dădea o libertate ciudată. Nu aveau amintiri doar o pagină albă.
Primele zile fură grele. Maria adormea cu gândul că trăia o viață care nu era a ei. Îi lipseau locurile, apropiații. Uneori, îl visa pe Doru: îi zâmbea, o încuraja, și ea se trezea mereu cu obrajii umezi.
Însă încet-încet, învăță să vadă detalii: în parcul apropiat apărură primii lalele, la cafeneaua de peste drum barista îi memoră comanda și-i zâmbi din nou.
Erau pași mici, dar îi dădeau curaj să meargă mai departe. Maria nu uitase și nu va uita vreodată pe Doru. Dar acum înțelegea că a trăi mai departe nu înseamnă să trădezi amintirea, ci să o cinstești.
Frequentă un curs pregătitor, își ajuta mama la treburile casei, uneori făcea plimbări cu Nicu pe străzi neștiute. Fiecare zi era un examen, dar fiecare zi aducea și câte ceva nou: nu în locul trecutului, ci peste el, ca o nouă filă.
Și undeva, în adâncul sufletului, Maria știa: el o privește.
Și e mândru de ea.
Fiindcă rezistă.
Fiindcă trăieșteÎntr-o după-amiază liniștită, Maria coborî singură treptele blocului nou, ieșind pentru o plimbare în parcul recent descoperit. Cerul era moale, liliachiu, iar vântul adia ușor printre ramuri înmugurite. Pășea fără grabă, ascultând pașii orășenilor și chiotele vesele ale unor copii care alergau printre bălți, cu ghetuțele lucind de apă.
Se opri lângă un leagăn gol, privind rotirea lină a lanțurilor în bătaia vântului. O bătrână o privi cald și îi zâmbi, iar Maria îi răspunse timid, începutul unei mici conversații. Vorbiră puțin despre nori, flori, despre cât de greu e să te obișnuiești într-un loc nou. Fără să-și dea seama, Maria simți cum i se încălzește sufletul, ca într-un ceas solar care prinde din nou lumină.
Când se făcu vremea să plece, bătrâna îi spuse, simplu:
Uneori, copilă, viața ne rupe în două ca să ne învețe să ne facem singuri întregi.
Maria îi mulțumi cu un zâmbet, ducând vorbele cu ea ca pe o comoară. În acea seară, se întoarse acasă, privi lung în oglindă și nu mai văzu doar fața istovită de plâns, ci și o undă de putere nouă, necunoscută până atunci.
Trecură luni. Încet, Maria început să se strecoare înapoi în viață cursurile, studiul, clipe de râs cu Nicu, priviri recunoscătoare către mama. Când, într-o zi, primi scrisoarea de admitere la universitate, inima îi bubuia nu doar de bucurie, ci și de dor. Se întoarse spre fereastră, ridicând ochii spre cerul senin.
Și-acolo, printre nori, i se păru că vede cea mai caldă, veche lumină zâmbetul lui Doru, privindu-o cu mândrie, la fel ca în visele din copilărie.
Maria închise ochii și șopti:
Uite, Doru, trăiesc mai departe. Așa cum mi-ai cerut.
În stropul acela de clipă, simți fără urmă de îndoială: iubirea adevărată nu se pierde niciodată. Ea se preschimbă în puterea de-a merge mai departe, cu fiecare pas, până la capătul oricărui drum.
Și, pentru prima dată după mult timp, Maria zâmbi din toată inima curată, vie, gata să adune din nou lumină.
