Noi nu ne permitem marea anul acesta, a spus soțul meu și a dispărut în delegație. După o zi, am visat că mă uit la o fotografie cu el, de pe o plajă: era cuprins de mijloc de sora mea.
Totul părea absurd și aproape comic, ca într-un vis agitat de vară. În bucătăria noastră mică din Chișinău, Oleg tropăia nervos, cu pași tăcuți dar apăsați, deschidea și închidea dulapurile ca și cum ar fi căutat un tunel ca să evadeze.
Maricica, hai termină! Tu ești femeie deșteaptă, contabilă! Fă singură calculele. Vezi și tu cifrele: rata la Logan mănâncă 12000 lei lunar, ipoteca pe apartament încă 17000, renovarea la casa mamei din sat, 8000 pe lună căci a curs iar acoperișul. Ce mare, ce Grecia? Punem dinții pe raft?
Eu stăteam pe scaun, cocoșată, cu privirea înfiptă în laptopul cu tab-ul deschis pe site-ul unei agenții de turism. Pe ecran, Marea Neagră vibra în nuanțe ireal de albastre, palmieri visau peste șezlonguri, nisipul era alb, și valurile sunau ca o chemare. Nu era doar o imagine. Era Visul. Vis care-mi tremura sub piele de trei ani încoace, de când abia mai respiram sub rate.
Oleguț, eu am făcut economii! Nu cheltuiam bonurile, aduceam mâncare de acasă, contabilizam trei firme pe timp de noapte. Am strâns peste 30000 lei! E destul. Restul poate aștepta. Casa nu cade în două săptămâni, acolo țigla abia s-a schimbat. Avem nevoie să trăim, nu doar să plătim! Suntem ca niște prizonieri cu datorii. Eu nu mai pot, mi se zbate ochiul de nervi! Merităm și noi o pauză, să ne amintim că suntem oameni, nu doar chiriași la datorie.
Nu-i vorba numai de bani! a izbucnit el, și ceașca îi țiuit jalnic în farfurie. La muncă e foc! Termenul e strâns, șeful nu te lasă să respiri! Cum să plec la mare când arde totul la serviciu? Risc jobul, pierd tot!
Dar ai zis că tocmai ați terminat șantierul…
S-a complicat tot, s-au schimbat planurile, trebuie să refacem tot, gata! Nu se mai discută. Poate la Paște mergem la casa mamei, ajutăm la grădină și ne bronzăm la soarele de acolo.
Nu vreau la casa mamei tale, am șoptit eu, în timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi. Eu acolo muncesc dublu. Vreau o mare adevărată. Vreau să stau cu burta la soare și să nu fac nimic.
Da ce pretenții ai, numai la tine te gândești! mi-a trântit el. Eu am delegație la Bălți. Vreo două săptămâni, cu inspecții și drumuri multe. Dă-mi niște bani, că tot din banii de la mare plătesc hotelul, avansul, mâncarea
Firma nu decontează?
Plătesc eu, mi-i dau înapoi, dar până atunci trebuie să mă descurc la patru stele, cu masă și tot tacâmul, nu cu pateu pe pâine.
Cât vrei?
20000 de lei.
Două treimi din tot ce am strâns…
Ți-i dau înapoi, nici nu simți! Tu nici măcar soțului nu ai încredere?
Mi-a fost rușine. M-am simțit mică, de parcă făceam ceva rău cerându-mi dreptul la vis. El merge la armată, la frig, în slujba familiei iar eu am mofturi.
Am transferat banii cu mâinile tremurând, apăsând pe Trimite de parcă ridicam o rugăciune mută.
A doua zi, Oleg a plecat. I-am aranjat valiza. Mirosea vag a Dior Sauvage pe care îl luasem anul trecut de Crăciun, strângând la mine.
Nu-ți fie dor, Maricica! o să sun, cât se poate. Spoate nu prinde semnal la Bălți, acolo noroi, drumuri, antene nu prea sunt!
Ai grijă de tine! E frig, iarna nu pleacă la nord.
Am luat tot ce trebuie. Termolene, bluze, tot.
Dar de ce și slipii de mare?
S-a blocat o secundă:
La hotel e piscină cu apă caldă, cu sauna. O să avem nevoie, după ce ne îngheață oasele pe drum.
Am dat din cap. L-am văzut plecând. Cu valiza plină cu banii mei și cu visurile mele.
Eu am rămas cu apartamentul prăfuit, cu geamurile murdare de ploaie. Am funcționat pe pilot automat. Muncă, acasă, mâncat reîncăzit, seriale cu viață colorată și oameni fără griji.
Într-o noapte, am visat-o pe sora mea, Dorina. Cu Dorina nu mă întâlneam des: eram total diferite, eu șoricel, ea panteră blondă, veselă, mereu cu bagaje. Dar am ajutat-o de când era mică, și ea se lăsa ajutată cu grație de miau.
Să visez așa de real era straniu. Am încercat să-i scriu, nu răspundea. Povestea, pe Instagram, se oprise brusc exact în ziua plecării lui Oleg bagaj roz, descriere: Gata de o aventură la căldură! #MisiuneSecretă #Mare #ChisinauBye.
O săptămână, liniște. Oleg mă suna rar. Vedeam pe ecran numărul de Bălți, îl auzeam voios, ca un adolescent scăpat din casă. Și pe fundal ceva ciudat. Nu vânt, nu zgomot de șosea. Veneau, parcă, valuri. Și undeva, foarte departe, bubuia o muzică latino, blând amestecată cu țipete de pescăruși.
Dar ce muzică e acolo?
La radio, șoferul, ții minte și, măi, aici e vânt, de abia stăm pe drum! Chiar, trebuie să închid, se întrerupe!
Într-o vineri noapte n-am putut dormi. Mă frământam, dar nu știam ce. Mă bântuia televizorul, frânturi de poze cu pisici pe facebook, copiii vecinilor. Și brusc notificare. Mă pomenesc etichetată într-o poză de Dorina.
Mi-am apăsat ecranul. Mai întâi cerul neverosimil de albastru, strălucitor ca emailul de pe cești. Apoi marea. Apoi… un șezlong alb pe nisip ca făina, Dorina cu ochelari uriași, picioare lungi, în bikini roșu, cu un cocktail roz și umbrelă galbenă. Șiparcă din nimic un braț păros, cu ceas Casio pe care i-l cumpărasem lui Oleg la aniversare.
Oleg.
Soțul meu era acolo, la mare, cu Dorina! Erau cât se poate de aproape, îi simțeam zâmbind, larg, la soare. Mă uitam la poză de parcă nu eram eu, ci o străină.
Dedesubt, Dorina: Fericirea iubește liniștea, dar uneori trebuie să strigi! Am găsit un erou mulțumesc pentru Paradis! #MaldiveleMele #IubireaMea #MyHero #SoraIartăNuIert #Tăcere.
Și m-a etichetat exact pe chipul lui Oleg.
Simțeam cum mi se prelinge o ceață groasă peste privire. Mă uitam la banii mei, la visele mele, la tot ceea ce strânsesem cu trudă, transformat acum în Paradise pentru ei. Eu, acasă cu acoperișul care curge, ei la valuri.
M-a scuturat un tremur, m-au podidit plânsul şi râsul isteric totodată. Am fugit la baie, m-am spălat cu apă rece. În oglindă eu eram o femeie obosită, strivită de rate și trădări.
A doua zi m-am ridicat, altcineva. Nu mai era loc nici pentru durere, nici pentru milă. Doar un gol adânc și rece. Și apoi o furie atât de ascuțită, de limpede!
Am intrat în contul bancar. Ratele le plăteam eu. Ipoteca lui, mașina pe numele meu. Actul de vânzare era o procură generală. Oleg mi-o făcuse, pe când plecase cu anii în delegație: “Să poți reînnoi asigurările, să o vinzi dacă rămânem fără bani!” nu și-a imaginat că eu chiar o voi vinde.
Am luat cheile, actele, actul de proprietate, am trecut pe la dealerul auto. L-am găsit pe fostul meu coleg Ion. Cât îl știam, parcă-l visăm de fiecare dată că zâmbea și trăgea din țigară electronică.
Ion, trebuie să vând Logan-ul repede. Urgent. Oleg știe. Are nevoie grav de lichidități.
Bine, scade din preț, dar dă-l să-l preluăm azi direct!
În două ore, aveam banii o plasă plină: peste 160000 lei. Am stins datoria de mașină, am pus diferența într-un cont separat, pe numele meu de fată. În visul meu, banii ardeau și miroseau a răzbunare.
Acasă, am adunat hainele lui Oleg fiecare cămașă, fiecare cravată. Cutia cu sculele de pescuit, consola din sufragerie, periuța și parfumurile. Am chemat taxe, le-am trimis la casa mamei sale, la Mileștii Mici.
Să aibă grijă mama de el.
Am schimbat yale, am pus alarmă la ușă. M-am logat în mail-ul lui (era tot cu data zilei mele de naștere, visul curat ironie), am găsit confirmarea rezervării de la Paradis Maldive.
Am sunat la hotel. În vis, vorbeam un engleză perfectă, ca secretara directorului financiar de la minister.
Bună ziua, sunt Maria Cojocaru, soția domnului Oleg. El a plătit vacanța cu card fraudulos, e anchetat de poliție. Recomand să îi evacuați pe banii lor. Mulțumesc, o zi bună!
După puțin timp am primit mesaj de la bancă: Tranzacție respinsă. Hotelul încerca să tragă bani. N-aveau.
Apoi au urmat mesaje și apeluri disperate. Oleg: Maria, ce faci? Cardurile nu funcționează, ne-au dat afară! Catinca plânge, pe plajă nu e net, ce ne faci? Catinca: Nu e ce crezi, am nimerit întâmplător! Nu avem bani, ajută-ne! Oleg: Cum mașina e vândută?! Să nu te prind!
Le-am trimis o poză cu ei pe plajă, subtitrarea: Fericirea iubește liniștea. Mergeți pe jos din Maldive la Bălți. Mașina a ajuns la mama ta, eu am banii. În instanță ne vedem.
Oleg s-a întors peste vreo patru zile, ars de soare, cu palma goală. A venit cu polițistul comunitar, urlând. I-am răspuns calm:
Oleg, apartamentul e pe ipotecă. Eu am cerut partaj și ordin de restricție. Nici datoria nu ți-o plătesc.
Procesul a fost epic. El urla că i-am furat totul, eu prezentam actele. Judecătoarea: Mărturii legale, contract legal de vânzare. Restul banilor folosiți pe nevoile gospodăriei și stresul cauzat.
Catinca l-a părăsit imediat, și a postat o poză la Dubai cu altcineva. Mama și tata nu mi-au mai vorbit luni, revoltați că am distrus familia.
Eu? Eu am luat 20000 lei (fără să-i mai dau lui), și restul banilor de pe mașină și m-am dus la Marea Neagră. Am rezervat cea mai scumpă cameră, cu piscină. Am stat singură pe șezlong, soarele strălucea ireal. Am simțit valurile spălându-mi toate durerile. Era ca într-un vis: eu, între cer și mare, un cocktail lângă mine și liniște pe care nimeni nu mi-o mai poate lua.
Sunt liberă. Sunt bogată. Și niciodată nu voi mai întreba dacă merit să fiu fericită. Meritam tot.
