Astăzi, am intrat în jurnalul meu cu sufletul greu. Totul a început dimineață, când tata mi-a spus pe un ton serios că vrea să vorbim ceva important. Mi-am simțit inima zvâcnind de neliniște, pentru că rareori îl vedeam atât de grav. M-a invitat în camera lui, însă când am intrat în sufragerie, am găsit acolo o femeie necunoscută care mă aștepta.
Familia noastră a fost mereu construită în jurul tatălui meu, Ilie, omul care m-a crescut singur, m-a vegheat și mi-a oferit tăria de care aveam nevoie. Mama a plecat la scurt timp după ce m-am născut, iar tata nu s-a mai însurat niciodată, poate de teamă să nu sufere din nou. Am văzut cu ochii mei cât de grea a fost viața pentru el, iar eu m-am ambiționat să devin independentă cât mai repede, ca să îi pot fi sprijin, să nu-l las singur cu toate poverile.
Pentru că banii nu erau niciodată de ajuns, la 15 ani am început să lucrez. Scriam materiale pentru ziarul local din Bălți, iar cu timpul am găsit un loc de muncă mai bun, plătit cu 1500 de lei moldovenești pe lună. După încă câțiva ani, am ajuns la un birou în Chișinău, unde am reușit să câștig destul pentru mine și pentru tata. Îmi amintesc cât de mândră a fost prima dată când i-am adus salariul acasă.
Revenind la ziua de astăzi, tata mi-a spus că vrea să avem o discuție serioasă, iar eu simțeam cum neliniștea mă cuprinde. În sufragerie, femeia aceea necunoscută, după cum avea să-mi spună tata, era chiar mama mea, Rodica.
Când m-a văzut, a început imediat să plângă. Își cerea scuze printre suspine și încerca să mă îmbrățișeze, dar corpul meu a încremenit. Nu puteam simți aproape nimic pentru o femeie care a lipsit din viața mea atâția ani. M-am desprins încet din brațele ei, fără să-i spun nimic, și am ieșit din cameră. I-am lăsat pe tata și pe ea singuri. Am hotărât să-l las pe tata să gestioneze situația așa cum simte el.
În adâncul meu, nu cred că pot să iert vreodată pe cineva care m-a părăsit cu atâta ușurință și care nu a încercat măcar să-și amintească de ziua mea de naștere după atâta timp. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată, chiar dacă e primăvară și la Chișinău înfloresc magnoliile…
