31 decembrie, ora 20:47. Sunetul soneriei răsună peste veselia reținută a serii, tăind aerul ca o furtună neașteptată în toiul iernii. Ne-am privit cu toții parcă ne luase părintele la ascultare pe neașteptate. Mama a scăpat polonicul în oala cu fasole, iar tata a oprit colindele tocmai la refren. Eu aproape că m-am înecat cu o prăjitură cu rahat.
Pe cine mai așteptăm, oare? a șoptit mama, cu ochii fugind de la fiecare în jurul mesei.
Fratele meu, Vlad, a ridicat privirea de pe covor, unde construia un turn din cuburi împreună cu fiica lui, Ilinca, de patru anișori. Fața i s-a strepezit ca după o lovitură grea.
Nu se poate a scăpat el printre dinți.
Dar da, putea. Pentru că, atunci când am deschis ușa, acolo stătea Roxana, fosta mea cumnată de aproape jumătate de an, cu o cutie de salată boeuf într-o mână și o sticlă de vin de Purcari în cealaltă.
Familiaaa! a exclamat ea, zâmbind larg. La mulți ani!
Preț de câteva secunde, liniștea s-a lăsat peste sufragerie de puteai tăia cu cuțitul de la friptură.
Roxi am încercat eu, căutând formularea potrivită. Tu nu?
Că m-am despărțit de Vlad? a continuat ea, intrând ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Așa e. Dar m-am despărțit de EL, nu de voi. Ori noi petrecem cu Vlad? Nu, petrecem cu FAMILIA noastră.
Mama, cu diplomația-i consacrată de profesoară pensionară, a fost prima care a reacționat.
Păi are logică, ce să zic.
Mama! s-a revoltat Vlad.
Mătușă Roxi! a țipat Ilinca și a sărit s-o îmbrățișeze.
În clipa aceea, era clar că nu mai avem scăpare.
A urmat cea mai ciudat-armonioasă și, totuși, total nefirească cină dintre toate câte am trăit. Roxana s-a așezat firesc la locul ei obișnuit, m-a ajutat la servit curcanul, ba chiar i-a trecut cu nonșalanță sarea lui Vlad, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic.
Mai vrei piure, Vlad? i-a spus ca într-o seară oarecare.
Da, mulțumesc, a răspuns el, total zăpăcit.
Mai sforăi ca tractorul bunicului de la sat?
Roxana, te rog
Să știi că prietena ta cea nouă trebuie informată. E important.
NU am prietenă nouă!
A, bun. Deci nu-i cu grabă.
Tata era să scape un râs printre dinți și mi-a dat un șut ușor pe sub masă. Mama se uita concentrată doar în paharul cu vin de Cricova.
Cel mai absurd moment a fost la cadouri. Roxana adusese pentru toți. Inclusiv pentru Vlad o carte despre meditație și gestionarea furiei.
Parcă devii cam tensionat când vine vorba de sortatul gunoiului a spus ea blând, privind cu drag cum Vlad despachetează cu maxilarul încordat.
Ce a topit orice urmă de rezistență a fost clipa în care Ilinca a adormit pe canapea cu capul în poala mamei și picioarele pe coapsele tatălui ei. Roxana și Vlad și-au aruncat priviri pe care doar doi oameni care au împărțit ceva cu adevărat pot înțelege.
Tot familie rămâi, a șoptit mama, punând mâna peste cea a Roxanei. Și după o despărțire.
Când spălam vasele târziu, m-a izbit gândul: familia noastră e complet disfuncțională și totuși, e a noastră.
Vlad a trecut tiptil prin bucătărie, purtând-o pe Ilinca adormită spre mașină.
Te duc acasă, să nu mergi singură, i-a spus Roxanei, oftând a resemnare.
Ce cavaler! Acum vezi de ce te-am luat de bărbat?
Și acuma vezi de ce am divorțat?
Dar amândoi zâmbeau. Îmi dau seama că nu știu cum va arăta începutul de an. Știu doar că va fi, ca și această seară, exact așa cum trebuie pentru noi.
