Femeie bună, ce ne-am face fără ea? Și tu îi dai doar două mii de lei pe lună. Mioara, i-am trecut apartamentul pe nume, îi răspunse cu o ușoară oboseală în glas.
Mihai se ridică încet din pat și se îndreptă spre camera alăturată. La lumina abia pâlpâindă a veiozei, cu ochii-i slăbiți de ani, își privi soția.
Se așeză lângă ea, ascultându-i respirația. Parcă totul e în regulă.
Se ridică iar, târâindu-și pașii spre bucătărie. Deschise sticla de chefir, trecu pe la baie, apoi se întoarse în camera lui.
Se culcă, însă somnul nu-l lua.
Avem nouăzeci de ani, eu și Mioara. Cât am mai apucat să trăim? Nu e mult până la Dumnezeu, și tot singuri am rămas.
Fetele… pe Natalia am pierdut-o, nici șaizeci nu împlinise. Radu a plecat și el, s-a risipit cu băutura. O nepoată, Oana, trăiește la București de vreo douăzeci de ani. Nici nu-și mai aduce aminte de bunici. Are copiii ei, mari cred…
Fără să-și dea seama, adormi.
Se trezi la atingerea unei mâini:
Mihai, ești bine? glasul slab al Mioarei.
Deschide ochii. Deasupra lui, soția îl privea îngrijorată.
Ce e, Mioară?
Mă uitam la tine, zăceai acolo nemișcat.
Sunt viu! Hai, culcă-te!
Pașii ei se duseră șovăitor. Se auzi apăsarea întrerupătorului în bucătărie.
Mioara Ion a băut un pahar cu apă, a trecut pe la baie și s-a întors în camera sa. S-a întins cu un oftat:
O-i deschide ochii într-o zi și el n-are să mai fie. Și ce m-oi face? Poate mă duc eu prima…
Mihai și-a comandat deja și praznicul. N-aș fi crezut să se poată aranja dinainte… Dar poate-i mai bine. Cine să facă pentru noi?
Nepoata nu-și aduce aminte de noi deloc. Numai vecina Ivona ne mai vizitează. Ea are cheia de la apartamentul nostru. Mihai îi dă o mie de lei din pensia noastră. Ea ne cumpără ba una, ba alta. Ce să facem cu banii la vârsta noastră? Și nici de pe etajul patru nu mai putem coborî singuri.
Soarele intra pe fereastră când Mihai Ion își ridică pleoapele. Ieși pe balcon și zări vârful verde al unui cireș amar. Un zâmbet i se aprinse pe față:
Apoi, iată-ne la vară ajunși!
Se îndreptă spre camera soției, care stătea pe gânduri pe marginea patului.
Ia, Mioară, lasă grijile! Vino, să-ți arăt ceva.
N-am putere… ce ți-a trecut prin cap?
Hai, hai!
Sprijinind-o ușor de umeri, o duse până pe balcon.
Ia uite, cireșul-i verde! Și tu spuneai că nu mai apucăm vara. Am apucat-o!
Da, pe bune! Și ce soare cald…
Se așezară pe băncuța veche de pe balcon.
Ții minte când te-am invitat la cinema? Tot atunci, cireșul făcuse frunze crude.
Cum să uit? Câți ani s-au dus de atunci?
Peste șaptezeci… șaptezeci și cinci.
Stătură mult, povestind. Cu vârsta se uită atâtea, nici nu-ți mai amintești ce-ai făcut ieri, dar tineretea nu se uită niciodată.
Off, am stat la vorbă! spuse Mioara ridicându-se slabă. Nici n-am mâncat ceva.
Mioară, pune și tu un ceai bun! M-am săturat de ceaiul ăsta amar.
Nu avem voie.
Fă-l slab și pune o linguriță de zahăr.
Mihai Ion sorbea acel ceai palid, mușcând dintr-o felie de pâine cu brânză și își amintea diminețile când ceaiul era tare și dulce, lângă gogoși calde ori clătite.
Intră vecina. Zâmbi înțelegător:
Cum o mai duceți?
Ce poate duce un nonagenar? hohoti Mihai.
Dacă glumiți, e bine. Vă aduc ceva de la piață?
Ivona, adu niște carne! ceru Mihai.
N-aveți voie.
Pui avem voie.
Bine, vă aduc. Fac eu supă de tăieței pentru voi!
Vecina a strâns masa, a spălat vasele și a plecat.
Hai la soare pe balcon, Mioară! o îmbie bărbatul. Ne mai încălzim oasele.
Hai!
Ivona apăru curând. Ieși la balcon:
Vă e dor de soare?
E bine aici cu tine! zâmbi Mioara.
Imediat vă aduc o mămăliguță caldă. Și mă apuc de supa pentru prânz.
Femeie vrednică, privi după ea Mihai. Ce am face singuri?
Și tot doar două mii pe lună îi dai.
Mioară, i-am lăsat apartamentul.
Ea nu știe încă.
Rămaseră la soare până la prânz. La masă, supa de pui era gustoasă, cu bucățele de carne și cartofi zdrobiți:
Așa făceam și Nataliei, și lui Radu când erau mici, spuse Mioara.
Acum ne gătesc alții, oftă Mihai.
Poate așa ne-a fost scris. Când om dispărea, nu va plânge nimeni după noi…
Gata, Mioară, să nu ne mai plângem! Hai să ne mai odihnim o oră.
Mihai, adevărul e că bătrânețea se aseamănă cu copilăria: supă pasată, somn la prânz, gustare la amiază.
Mihai Ion a ațipit un pic după masă. Se trezi tulburat. Poate vremea era de vină… Mă uită la bucătărie, unde găsi două pahare cu suc pregătite cu grijă de Ivona.
Le luă cu ambele mâini și le duse atent la soție. Stătea pe marginea patului, privind pe fereastră:
Ce-i cu tine, Mioară, te-ai întristat? zâmbi el. Hai, bea suc!
Ea sorbi puțin:
Nici tu nu poți dormi?
Vremea e așa ciudată…
De-o vreme, simt că nu mi-a mai rămas mult, Mihai. Să mă îngropi frumos…
Mioară, nu mai vorbi așa. Cum să mai trăiesc fără tine?
Oricum, unul din noi ajunge primul…
Gata! Hai iar pe balcon!
Stătură până se însera. Ivona le făcu brânzoaice. Mâncară, apoi se uitară la televizor. Seara, urmăreau desene sau comedii vechi; noutățile nu le mai stârneau interes.
În seara aceea, priviră doar un desen animat. Mioara se ridică:
Mă duc la culcare azi, m-am simțit cam obosită.
Merg și eu.
Să te mai privesc, Mihai! șopti ea deodată.
De ce?
Așa, să te mai văd…
Rămaseră mult timp privindu-se. De parcă retrăiau tinerețea.
Hai să te conduc la pat…
Mioara îl luă de braț, și-au mers încet.
O acoperi cu grijă, apoi plecă la el. Dar îl apăsa o greutate neînțeleasă pe inimă. Se întoarse pe toate părțile, somnul nu-i mai venea.
Parcă nici nu adormi. Ceasul digital arăta două dimineața. Se ridică și merse în camera Mioarei.
Ea stătea cu ochii larg deschiși:
Mioară!
Îi luă mâna.
Mioara, ce faci! Mi-oaa-ra!
Și, deodată, simți că aerul i se îngustează. Se retrase în camera lui, scoase hârtiile pregătite, le puse la vedere pe masă.
Se întoarse la soție. Multă vreme îi ținu fața sub priviri. Apoi se întinse lângă ea și își închise ochii.
O visă pe Mioara, tânără, frumoasă ca-n urmă cu șaptezeci și cinci de ani. Mergea grăbită spre lumina de departe. Fugi după ea, o prinse de mână.
Dimineața, Ivona intră în camerele lor. Îi găsi unul lângă altul. Pe chipurile lor, același zâmbet liniștit.
Femeia sună la Salvare.
Doctorul sosi și, văzându-i, scutură capul cu uimire:
S-au dus amândoi odată. Se vede că s-au iubit mult…
Au fost duși. Ivona rămase prăbușită pe scaun. Atunci zări actele și testamentul, scrise pe numele ei.
Și-a plecat capul pe masă, izbucnind în plâns…
Am scris azi toate astea ca să nu uit niciodată că dragostea și grija pentru alții sunt cele mai de preț comori, mai ales când nu mai ai nimic altceva pe lume.
