De la mare, Vasile nu s-a mai întors
Auzi, Ileana, al tău tot nu dă nici un semn?
Nimic, Marioara, nici la nouă zile, nici la patruzeci, n-o venit nicio veste, am încercat să fac haz de necaz, potrivind şorţul de lucru peste şoldurile mele late.
S-o fi pierdut pe la crâşme, ori mai rău, a dat din cap vecina, cu compasiune. Mai aşteaptă, aşteaptă tu. Poliția tot tăcere?
Toţi tac, Marioaro, ca peştii în Prut, nici o vorbă.
Of, Doamne… ce soartă.
Îmi era tare greu dialogul ăsta. Am luat mătura în cealaltă mână şi am început să adun frunzele îngălbenite din faţa casei. A început toamna lungă şi mohorâtă a anului 1988. Cum curăţam aleea, alt vânt aducea şi mai multe frunze, trebuia să o iau de la capăt, să le strâng grămadă iar.
Trei ani au trecut de când ieșisem la pensie, Gârleanu Luminiţa, și încercam să mă bucur și eu de odihna binemeritată. Da luna trecută a trebuit să mă angajez măturătoare la gospodăria comunală, că nu mai ajungeau banii, și alt serviciu nu s-a nimerit să găsesc atât de repede.
Am dus-o ca orice familie simplă de la noi. Nici rău, nici bine, așa, ca lumea. Eu lucrai asistentă medicală la spital, am primit și diplome de merit la viața mea. El, Vasile, nu bea peste măsură, doar la sărbători. La Slobozia, la serviciu, era respectat muncea cumsecade. Nici cu alte femei nu-l țineam bănat. Copilul, Costel, l-am crescut cum am putut.
Vasile a plecat la mare, cu bilet de odihnă, și nu s-a mai întors. N-am băgat prima dată de seamă. Zic, dacă nu sună, înseamnă că-i bine, se odihnește. Dar când n-a venit înapoi la data stabilită, am început să-l caut peste tot: am chemat spitalele, poliția, chiar și la morgă am sunat.
Lui Costel, la Căpriana, la unitatea militară, i-am dat de veste cu telegramă, după care l-am prins și la telefon. Cu toții am aflat doar atât a plecat din hotel, dar nu s-a urcat în niciun tren. Dispărut. Iar eu am ruginit cu telefoanele: spitale, morgă, poliție.
La serviciul soțului, oamenii au dat din umeri: noi am dat biletul muncitorului fruntaș, mai departe nu-i treaba noastră, dacă nu vine la servici, va fi trecut absent și gata.
Am vrut să merg și eu să-l caut la mare, dar Costel m-a oprit:
Mamă, și ce o să faci tu acolo? Vine o săptămână liberă la mine, dacă-mi dau drumul, mă duc să-l caut eu. Uniforma militară mai impune, o să-mi fie mai ușor.
Mi-am mai potolit sufletul, încercam să mă țin ocupată să nu-mi vină gânduri negre. La poliție eram ca la lucru, zi de zi, acasă noaptea plângeam. Mă certam pe mine, pe soartă, că tocmai la bătrânețe mi-a mai dat o încercare grea… Cea mai mare povară era necunoscutul.
Vasile s-a întors la fel de neașteptat cum a dispărut. Stătea în mijlocul curții, în costumul bleumarin cu care plecase la Eforie. Nu avea bagaj, nimic. Doar cu mâinile băgate în buzunare, cu gulerul ridicat, se uita la mine cum adun frunzele.
Nu l-am observat, nici nu știu de când stătea acolo, până nu m-a strigat Costel.
Vasile, Costele…, am aruncat mătura și am fugit.
Am căscat brațele ca o barză ajunsă la cuib și m-am aruncat la pieptul lui, l-am cuprins de parcă l-aș fi scos din mormânt.
Vasile m-a strâns și el, dar parcă după un timp.
Haida-acasă, destul cu îmbrățișările, Costel deja arăta nemulțumit. Am prins reproșul în vocea lui, în mersul apăsat.
Costele, vin să te iau în brațe! Nu te-am văzut de primăvară…, i-am strigat eu.
Hai, hai, rece deja, să mergem în casă.
Vasile, de ce n-ai sunat, să mă pregătesc, să fac curat, să gătesc.
Mamă, n-am venit pentru mâncare. Ţi-am promis, am venit.
M-am uitat la Vasile și la Costel. Câte am dus în lunile astea, încât mintea mi-era tulbure. Era viu, sănătos. Nu voiam să întreb nimic, numai să-i hrănesc, să-i adap, să-i las să se odihnească. Vasile tăcea.
Hai, mamă, liniștește-te și tu, spunea Costel.
Dar eu nu puteam sta locului, mă învârteam prin bucătărie cu farfurii, cești.
Mamă, pe tata l-am găsit la o altă femeie, zice Costel din senin.
M-am întors spre el și m-am uitat lung la Vasile. El stătea pe un scăunel, cu mâinile împreunate pe genunchi și capul plecat. Slăbit, stingher, ca un copil care-a făcut o boroboață.
La cine, ce-i asta, Vasile?
Toată perioada ce-o chinuisem sufletul, am crezut că soțul meu a pățit ceva: l-au prădat, l-au bătut, n-are bani de bilet, rătăcește flămând…
Nu s-a mai întors acasă; a rămas la casa de la mare a Zinei Furtună. N-a vrut să plece.
Îl priveam clipind des, de parcă nu aud.
Cum adică n-ai vrut?
Ei, n-am vrut, zise el mai tare. Am simțit că trăiesc o viață strâmbă. Servici acasă servici iar acasă și duminica la vie. Nicio libertate.
Libertate? m-am făcut roșie de furie.
Costele, de ce l-ai adus pe pofticiosul ăsta de libertate? Ce-ai vrut să-mi faci, să mă faci de rușine? Măcar dacă-mi ziceai că-i mort, mi-ar fi fost mai ușor. L-am așteptat ca proasta, mi-am uscat ochii la fereastră, iar el, la mare, cu altă femeie…
Auzi, Luminița… Poate-am vrut să încep altă viață, zice Vasile moale.
Nu, Vasile, nu ai vrut viață nouă, ți s-a urcat soarele Moldovei la cap și te-ai procopsit pe capul altei femei ca ultimul laș. Dacă erai bărbat cu obraz, veneai, divorțai, și apoi te duceai unde-ai vedea cu ochii. Ai fi fost drept cu familia, apoi cu tine. Eu nu mai vreau să te văd. Ieși…
Vasile s-a ridicat și, trecând pe hol, s-a dus într-o odaie.
Nu, ieși și așa, să nu fi venit deloc! Nu mai pot, nu mai vreau! am răcnit de durere.
Tată, du-te, Costel a ieșit după el în coridor.
Două săptămâni nu l-am mai văzut.
Măturam rutina aleea, dădeam apa adunată de la ploaie la o parte, când l-am zărit la colțul casei, într-un palton învechit și cu căciulă caraghioasă.
Luminița, m-a strigat el, iar şi mai tare.
Am ridicat capul, m-am uitat la el cu ochii goi. Mă simţeam ruptă în două, şi totuşi, să-l iert parcă nu puteam dar nici să-l mai strâng în braţe.
A venit aproape.
Am rămas, iar lucrez la uzină. Nu m-au mai pus brigadier, sunt simplu muncitor. Mă laşi acasă?
Mi-am rezemat mâinile pe coada măturei şi m-am uitat lung:
O să te las să semnezi cererea de divorţ, săptămâna asta.
Nu m-ai iertat? Înţeleg.
Şi dacă înţelegi, de ce-ai venit?
Fii atentă. Când m-am despărțit de Zina, mi-a zis: dacă pleci, nu te mai întorci. Nici acolo, nici aici nu m-am pricopsit. Costel m-a convins să revin, el n-ar fi plecat fără mine de la mare. De-asta am venit, nu de dorul tău. Trăieşte-ţi viaţa, cum vrei, dar nu mă mai încurca. Prăfuiești aici fără rost, şi am trecut cu mătura câteva ori peste pantofii lui.
M-am întors și am pornit să mătur, cu năduf. După câteva minute, când am întors capul, Vasile dispăruse. Am răsuflat uşurată, ca şi cum mi-a căzut o piatră de pe inimă.
După atâta încercare, mi-am dat seama: oricât de tare l-ai iubi, cel care se duce nu se mai întoarce niciodată cu adevărat. Şi orice rană, cu timpul, o vindecă viaţa şi munca. Aşa a fost să fie, iar eu am rămas să fiu stăpână pe inima şi pe drumurile mele.
